Cultura este importantă pentru o societate mai bună în viitor. O lume mai bună. Folosim mereu vorbele astea, dar mereu ne mai împiedicăm de câte ceva, și din opinteala asta nu mai iese nimic! Când, chipurile, m-am certat cu termenul ,,digi,, , poate ați crezut că mă joc. Greșit. Și, vorba aia, ,,ghinion,,. Digi capătă dimensiuni uriașe. Eu, o anti-butoane dintotdeauna, am fost pentru puțin timp atrasă doar de celebrul joc ,,Mahjong,, , joc care ajută să-mi mențin în continuare dezvoltat simțul atenției, cel al concentrării. Dar atât. Atât și nimic mai mult. Nu mă pricep să bat în taste, nu știu să folosesc aplicații, nu caut știri, nu-mi fac selfie-uri. Știu doar că ,,enter,, înseamnă să declanșezi o acțiune pe calculator. Atât. Nu știu, dar cred că, dintr-un instinct de conservare, am respins fizic apropierea de acest domeniu. Cine nu crede, n-are decât să experimenteze pe propria piele. La propriu piele, și pe sărmanul creion uitat… A, și pe sărmanul creier. Când informația seacă, tehnică, stabilită de computere îi vor storcoși materia cenușie și așa funcțională doar într-un procent de 10-15 % din totalulmasei de circumvoluțiuni care ne umple creierul, atunci vor vedea ce se mai alege! Mai nimic! Lipsa unei brume de informație luată din cărți, din experiența altora, din propria curiozitate de a ști câte ceva pe lume, pe scurt, din a încerca să trăiască precum un om, ca o ființă, toată această neimplicare totală, vor transforma ,,unicatul,, într-un mecanism. Și mai multe mecanisme asemănătoare și nediferențiate prin nimic, vor constitui o masă amorfă de soldați cibernetici, masă capabilă să răspundă doar la comenzi, fără gândire proprie, dar cu mare supușenie. Finalul? Fiare vechi! Și iată-ne pe victoriosul drum al digitalizării! Nu mai e de joacă!
Eu, poate și alții, voi încerca să mă strecor printre abilitățile oferite de sistemul digital, chiar dacă părerea generală este că ne e de ajutor. Faptul că sunt învechită în gândire nu mă complexează. Să dea Dumnezeu ca tânăra generație, care oricum a uitat să mai vorbească precum o ființă umană, să reziste în înfăptuirea vreunei isprăvi memorabile, care să se poată numi ,,lumea mai bună,,…Eu tot voi spune o vorbă auzită de mult – și al cărei autor nu-l rețin, că ,,Dacă lumea ar fi perfectă și tot n-ar fi!,,.
De fapt, de ce mă împotrivesc acestei modalități de a trăi prin butoane de telefonie și ,,selfie-uri,,? Pentru că, la urma urmei, de ce să-ți afle oricine viața, intimitatea, calitățile sau defectele? E indecent. E chiar o nerușinare. Devine un gest de mahala. Iese la iveală gândul urât, neprietenos, jignitor. În fond, toate aceste ,,mariaje,, , oameni plus tehnică feisbucistă (sic!), ne limitează simțirea naturală, dragul de frumos, de natură, de animale, emoția simplă și firească față de un partener de viață, de o pereche. Ne dezumanizează. Atunci, ce lume va fi lumea? Cu siguranță, fără ceea ce mai numim încă oameni. Atunci cu ce? Doar cu reptilele începuturilor, venite probabil de pe Marte?! Probabil. Nu e altceva decât o îndepărtare de noi înșine. Citisem mai demult despre lucruri care nu se află: scară la cer, măduvă la fier și inimă la stăpâni…
Pentru că numai printre sechele am tot trăit, tot felul de răni deschise la propriu și răni sufletești, mai cu seamă. Toate aceste vremi prin care România împreună cu oamenii ei trece nu sunt de bun augur. Sechelele a 50 de ani de după război ne-au făcut să nu mai fim proprietarii propriei ființe, ai propriei minți și identități. Inocularea unor ideologii străine nouă – de altfel ca și pe vremea fanarioților, că și de atunci ni se trag prea multele supuneri și supușenii- ne-au obligat la atitudini cât se poate de diferite, cât se poate de deznădăjduite. Constat cu tristețe, dar încerc să pricep, de ce stirpea noastră nu este, în fond, mândră că e din neamul românesc. Chiar dacă unii mă vor contrazice, nu au dreptate. Nu întru totul. Cum bine zicea Sun Tzu: ,,Legea morală face oamenii să fie în deplin acord cu conducătorul lor,,. Mai mereu ne-a mers prost. Am ajuns la concluzia că la noi, în Românica, altfel nu se poate. Ba, cei mai mulți, din comoditate personală, din lipsă de inițiativă, acceptând stagnarea, contrar mersului corect al faptelor vieții, au inventat hazliul ,,Ce vreți, așa e-n România!,,. De ce să ne acoperim singuri de rușine? De ce și, mai ales, cine ne-a învățat să nu mai punem osul la treabă – oricât de măruntă – ca să nu ne facem de râs, cu osebire unii de alții? Și iată că, după zeci de ani de bășcălie posibilă,trăind cu ,,așa-i la noi,,, fără un ochi supraveghetor care să ne mobilizeze, să ne muștruluiască la timp, am ajuns să ne salvăm adoptând sloganul nefiresc apărut subtil, din întunericul minții și din otrava inimii, cel cu ,,țara ca afară,,…Adică, mai exact, să ne negăm nu numai țara în care, totuși, ne-am născut ci chiar propria ființă. Fizică și psihică. S-a împământenit o neîncredere dublată de o mare lene, care au făcut ca singurul scop să fie eventuala îmbogățire rapidă, prin orice mijloace. Exemplu luat chiar de la cei care au început să dirijeze sistemul. Care sistem? Cel capitalist, firește. Cel pe care-l râvneam în timpurile celuilalt sistem, la fel de dăunător, de altfel…
Cristina Deleanu
Comentează