…și eu am căzut o vreme în plasa lor. Cred că, mai degrabă, a fost o răzbunare a subconștientului meu, față de anii în care opreliștile se țineau lanț : aia nu, ca n-avem bani, aia nu…să mai așteptăm până la vacanță și cumpărăm atunci ( și nu mai cumparam niciodată), aia nu, că putem lua din aialaltă, care e la juma’ de preț.
La un moment dat, am fost ademenită și eu în lumea brandurilor. Nu pot spune ca am fost sedusă, doar ademenită. Au intrat si în dulapurile mele câteva rochițe Guess și Versace, un șir de poșete Michael Kors, Liu Jio și Burberry, un ceas Cartier și o duzină de tricouri cu nume răsunătoare pe etichetă. Da, m-a bucurat despachetatul lor acasă, le-am purtat cu nasul ușor mai pe sus, cu un milimetru, poate, dar apoi am constatat că densitatea fericirii mele pe centimetru pătrat de suflet nu s-a schimbat cu nimic. Dimpotrivă : purtam branduri, dar si tristețe în suflet….La un moment dat, chiar făcusem un calcul că, din banii investiți într-o vară în astfel de flecuștețe cu nume sonore, mi-aș fi putut oferi o vacanță în Australia, țară pe care demult o vizez. Deocamdată fără succes.
Țin minte, ca amuzament – că tot glosăm pe tema brandurilor de succes – că atunci cand se pregătea să pătrundă, cu surle și trâmbiți, în adolescență, Victorașul meu căzuse și el în patima “etichetelor celebre”. De fapt, nu “căzuse” , ci fusese aruncat în “groapa cu lei” de răsfățații săi colegi de clasă de la Jean Monnet ( și cu asta am spus totul): copii de businessmani, avocați celebri, patroni de Exchange-uri, politicieni, diplomați. Cand mi-era lumea mai dragă, venea pușiul acasă de la școală și-mi trântea o “noutate” de genul: “Mama, știi ca Mihnea și-a luat trening Cutare? Ia-mi si mie , te rooooog, că are deja juma’ de clasă!” Evident, treningul făcea cât jumătate din salariul meu de la TVR sau cam cât lua Victor pe jumate din cântările sale într-o lună. Uneori, cu mari eforturi, reușeam să-l aliniem pe puști la “cerințele colectivului” , de cele mai multe ori însă trebuia “să găsesc soluții”. Eu, firește, că Victor era ocupat cu câștigarea banilor pentru traiul de zi cu zi. Soluțiile mele oscilau între lungi “dialoguri educative” cu Victoraș, focusate pe ancestralul “nu haina îl face pe om”, și “șmecherii” punctuale. Țin minte ca, la un moment dat ( baiatul avea vreo 10-12 ani, cred), îmi făcusem un obicei ca, atunci când îi cumpăram câte un haină, în lipsă, și i-o aduceam acasă, îi tăiam eticheta ( una normală, cu firme “cuminți” înscrise pe ea!) și ma căzneam să cos cât mai meșteșugit una din etichetele “de brand” pe care mi le furniza o prietenă dependentă de țoalele cu ștaif. Când venea de la școală și intra în posesia achiziției mele, ochii lui Victoras se duceau glonț la etichetă, vedea scris “Levis” sau “Adidas” sau cine știe ce alt nume cu greutate in generația lor, care îl liniștea, aducându-i satisfacție pe chip și mie o ușurare pe care numai un părinte poate s-o înțeleagă. Haina era purtată cu acelasi succes cu care ar fi fost purtată, sunt sigură, și cea…să-i zicem “autentica”. De multe ori, știti și voi, hainele “anonime” pot fi la fel de frumoase ca și cele “de firmă”. E-adevărat, în multe dintre cazuri, brandul poate fi o garanței a calitătii. Dar nu întotdeauna prețul se justifică.
Acum sunt la o vârstă, o poziție și mai ales o “maturitate” dobândită în timp, în care intrarea intr-un magazin de brand nu îmi mai dă frisoane. Muncesc pe brânci, în mai multe direcții, tocmai ca să-mi pot permite , din când in cand, câte un derapaj financiar, nu intotdeauna justificat. O fac mai mult ca să-mi procur “bucuria momentului”, dar și sentimentul că “Pot!”. De cele mai multe ori însă, odată ajunsă acasă, îmi amendez în gand fapta, realizând – cu rămășițele minții mele de economist – că acei bani îi puteam investi mult mai eficient în amintiri : un concert celebru cu o vedetă pe care o iubesc sau o călătorie într-un colț de lume. Dar, probabil, uneori ne sunt necesare și aceste prostioare, fără “miez”.
Una peste alta, cunoscând persoane modeste din anturajul meu, care -și transformă viața într-un șir lung de privațiuni doar ca să -și poată cumpăra, la un moment dat, o rochie Dolce&Gabanna, o eșarfă Hermes sau o poșetă Fendi, stau și mă întreb care este solutia optima sau calea cea mai scurtă pentru vindecarea de această dependență bolnavă de branduri? Doar putem trăi atât de frumos și fără ele!
P.S. Fug să-mi dau un “fâs” cu “Tom Ford”, ca tocmai am prăjit niște ceapă și mi-e teamă să nu mut din loc nasul fanilor mei! 😉
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : CAMPANIA FRUMUSEȚII
Comentează