Dulapurile mele pline, care par a se rupe de povara hainelor și a altor bunuri ascunse îndărătul ușilor lor, nu sunt neaparat semn de “opulență”, ci mai degrabă al unui suflet slav, doldora de sentimente, al unei complicate metehne de a mă despărți greu de amintiri.
În repetate rânduri, dorința de ordine și curațenie, care mi-a guvernat viețișoara ( termen preluat de la actorul Eugen Cristea), m-a pus cu mâinile-n șold în fața ușilor date-n lături ale șifonierului meu, exclamând , aproape “revoluționar” : “Gata! E momentul să mai golesc un pic dulapurile!” Apropo, le mulțumesc solemn ușilor de șifonier, pentru ca , stând închise, contribuie la estetica dormitorului, ascunzând atmosfera de “Titanic” din interior și punând stavilă munților de haine, care altminteri s-ar prăvăli peste mine.
Încep, așadar, cu entuziasm oricare astfel de tentativă, după care…peste câteva ore, declar eu însămi acțiunea eșuata, singurul său efect , pozitiv cât de cât, fiind instaurarea unei oarecari ordini ( extrem de provizorie) în stivele de haine , rânduite pe anotimpuri, tipuri și “outfituri”, ca să folosesc un termen in trend. In rest, fiecare încercare de a zvârli în sacoșa intitulată “lucruri de aruncat și de dat”, se poticnește de amintirile ce stau îndărătul acelor lucruri vizate. Am, bunaoară, haine pe care nu le mai port de decenii, chiar dacă încă mai încap în ele ( lucru care îmi cultivă o oarecare brumă de auto-admirație! 😄) , dar pe care nu ma încumet să le evacuez la lada de gunoi a istoriei, din simplul motiv că fiecare din ele poartă în sine povestea sa. Pe care, culmea, mi-o amintesc cu claritatea cristalului și care îmi amendează orice încercare de a le desprinde din raft, expediindu-le către sacoșa ce privește flămând la fiecare mișcare a mea. Am, spre exemplu, ținute semnate de Zina Dumitrescu, făcute pentru ediții memorabile ale “Ceaiului de la ora 5” , în care mari oameni ai acestei țări se lăsau pe mâna unei ..gâsculițe ( sic!) aflată la debut de carieră. Chiar dacă ele poartă într-însele “parfum de epocă” și pocnesc pe la cusături, deci sunt “neeligibile” pentru evenimentele Prezentului, cum aș putea să le trimit în Uitare, cand împiedicându-mă de ele în căutarea hainelor “în trend”, îmi vin în minte atâtea chipuri memorabile și întâmplări unice?!? Vin la rând darurile primite de la părinți, de la bărbatul iubit, mai nou de la copii, apoi de la cei mai buni prieteni, de la echipele pe care le-am clădit în jurul meu, în mulții ani de televiziune. Deși este departe de a semăna celei de elefant, memoria mea păstrează cu exactitate momentele oferirii lor si bucuria mea de atunci, chiar dacă multe dintre ele mi se potriveau precum nuca în peretele proaspăt varuit al sufrageriei. Apoi sunt ținutele de la evenimentele memorabile : de la cununii, botezul copiilor, din campania electorală în care l-am însoțit, zi de zi, pe Victor, până cand și-a luat locul de parlamentar, apoi de la Revelioane, de la Eurovisioane și Cerbi de aur, de la lansările de carte si aniversările emisiunilor, până și ținuta purtată la “prima întâlnire”, cea cu prima mea iubire adolescentină. Da, chiar și pe aceea o păstrez, neîndurându-mă să arunc blugii și tricoul cu care, rulând pe Pegasul primit la majorat, l-am cunoscut pe acel “Mircea Făt Frumos”, care a avut însă grija să lase în urma lui nu numai amintirea primului sărut, ci si prima mea mare deziluzie, venită la pachet cu teama de a mai crede în declarațiile de iubire ale tuturor bărbaților ce i-au urmat..
Soarta hainelor o împărtășesc și încălțările, și bijuteriile ( in marea lor majoritate gablonzuri nevinovate, stralucitoare într-o primă fază, ușor coclite – în faza lor de “amintire”), și poșetele chiar, obsesia oricarei femei, pe principiul “In fiecare poșetă zace bastonul de …Elena Udrea”!
Meteahna de a aduna amintiri nu este “brand Marina Almășan”. O avem cu toții și o aveți și voi. Recunoașteți voi înșiva : de câte ori nu ați ajuns la concluzia că “ar trebui să mai aruncati din lucruri” și v-ați împiedicat apoi de amintirile încolăcite în jurul lor?
A nu se înțelege că , la viata mea atât de lungă, șifonierul meu are anvergura unui bloc cu 5 etaje! Nu, mă răsfăț oleacă, afirmând că refuz categoric să mă despart de orice lucru dintr-însul! Există nenumărate persoane – prietene, colege, vecine, rude de la țară sau pur și simplu oameni sărmani, al caror chip s-a luminat de bucurie, în momentul în care le-am întins sacoșa cu lucruri nemaifolosite de mine. N-a fost ușor sa mă despart de ele niciodată ( fac parte din generația copiilor învățați de părinți să nu lase nimic în farfurie, caci este mare păcat să arunci orice rest de mâncare, în special pâinea), însă rămâne totuși să existe un “nucleu” intangibil al șifonierului meu, din care nimeni nu se va putea “înfrupta” niciodată, decât poate după ce-mi voi începe și eu, candva, Marea Călătorie..
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : HEPATOSUPORT
Comentează