Obișnuiesc să mă plimb pe Dorobanți. De cele mai multe ori mă deplasez cu treabă. Rareori – doar ca să iau pulsul străzii. Strada e mai expresivă decât orice emisiune de televiziune. Dacă știi s-o “privești”, îți oferă cele mai precise date despre cum arată o anume societate, la un anume moment pe scara Timpului. Este îndeletnicirea mea cea mai plăcută inclusiv prin călătorii. Ceea ce citesc despre o țară, este confirmat sau contrazis de “stradă”. Acolo văd și chipurile oamenilor, și atitudinea lor, le deslușesc veșmintele, le scanez sacoșele, le ascult graiul. La noi, intru și în interacțiune cu ei. Oamenii mă cunosc “de la televizor” și mulți simt nevoia să-mi spună cate ceva. De bine, în cele mai multe dintre cazuri – și atunci simt nevoia să-i recompensez cu un zâmbet și-o vorbă bună – dar și lucruri întunecate. Mi se plâng de viață, ca și cum eu, dacă apar “pe sticlă”, am puteri nebănuite și le-o pot răsuci în bine…
La fiecare plimbare pe Dorobanți ( care, din păcate, nu este cea mai reprezentativă zonă, ea adunând , cu precădere, oameni fără griji materiale majore), mă ciocnesc de chipuri felurite, pe care îmi place să le analizez. Pendulez cu grație între pițipoancele care cheltuiesc pe o poșetă cam cât câștigă un om obisnuit într-o lună-două, la cerșetori ce tresar de bucurie, când li se întinde o hârtie de 1 leu. Nu prea le mai întinde însă nimeni : odată pentru că lumea s-a obișnuit să gândească “-Mie cine-mi dă pe degeaba? Să pună mâna să muncească!”, apoi pentru că în spatele zdrențelor se ascunde, de multe ori, Impostura… E o lume tare amestecată în jurul nostru. Și în fiecare zi, desprind din ea câte o poveste. Ma opresc lângă câte un personaj si “fur” putin din trăirile lui, completând în minte, cu imaginația care mă însoțește pretutindeni, propriul scenariu. Sau găsind asemănări cu scenarii ticluite de oameni cu faimă.
Ieri, spre exemplu, m-am oprit lângă librăria de lângă Biserică, pentru că mi-a atras atenția o fetiță bălaie și guralivă ( am estimat că nu are mai mult de 4-5 anușori), care nu s-a lăsat până nu și-a convins mama să-și parcheze sacoșele lângă vitrina librăriei. Am asistat la un dialog dureros ( mai mult monolog), în care cea mică îi spunea mamei – plecată cu gândul departe, cine știe prin ce cotloane ale grijilor sale : “- Uite, vezi ce păpușă frumoasă? Dar eu nu am nevoie de ea, că noi n-avem bani, nu-i așa , mami? Eu am păpuși destule acasă, mami, da’…de ce are păpușa rochița sclipitoare? Se duce la dansat? …Da’ eu nu am nevoie de păpușă, că e scumpă, da? Noi adunăm bani ca să-mi cumperi un pat nou, mami, da? …Da’uite că are și stescocop ( “stetoscop” avea, păpușa) …Mami, păpușa asta e doctor? Da’ noi n-avem bani, mami, că eu am deja multe păpusi, am și una polițist, că mi-a adus-o tușica Adela de la Galați…Mami, da’ Moș Crăciun o să-mi aducă și mie o păpușă ca asta?..” …și monologul a durat preț de câteva minute bune, timp în care singurul lucru pe care l-a spus mama a fost “ – Hai, Bubu, că vine autobuzul!”…După care autobuzul a venit, oprind chiar vizavi de păpușa din vitrină și cele două s-au pierdut în pântecele sale. I-am văzut ochișorii pe geam, înainte de “decolare”. Evident, fixau păpușa cu “stescocop”, cea pe care mizerabilul buget de familie nu i-l putea permite…
…și mi-a venit în minte povestea lui Andersen, cea cu fetița cu chibrituri, care-și lipise și ea nasul de vitrina unui magazin asemănător, aflat într-o altă lume, într-un alt timp, într-o altă țară, într-un alt anotimp, dar cu aceeași suferință, care nu se știe dacă se va stinge vreodată..
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : SEPTOCALMIN FORTE
Comentează