Mircea Dinescu nu a scris niciodată la comandă, nici măcar la propria lui comandă, nu s-a așezat la masa de lucru ca un funcționar hotărât să ducă la bun sfârșit încă o carte, ci a scris doar când a simțit în mod spontan nevoia s-o facă.
După 1989 s-a lăsat cu totul în voia acestei spontaneități. A condus instituții în stilul lui improvizat și libertin, a cumpărat clădiri și terenuri (inclusiv un întreg domeniu pe malul Dunării), s-a ocupat de agricultură într-un mod aventuros, a fabricat vin, pe care și l-a promovat el singur, folosind ca brand propriul lui nume, a înființat restaurante simpatic-năstrușnice, cu meniuri hazoase, a creat și condus reviste de umor (de un umor nebun), a pescuit cu pasiune, neconvențional, a făcut emisiuni TV culinare, gătind în direct, în prezența câte unei celebrități invitate la masă și a unei pitorești formații de lăutari.
Și a și scris poezie, dând dovadă de o vitalitate inepuizabilă. Dar invidia provocată de această erupție de viață, ca și frigiditatea estetică a unor critici literari au generat un complot al tăcerii. S-a creat un acord rușinos între toți cei incapabili să admire. În felul lui risipitor, Mircea Dinescu a mai aruncat din când în când diamante în spațiul public, fără să-i pese că mulți nu le dau atenție.
De curând a publicat o nouă carte, Corabia nebunilor, cu subtitlul Cântece de dragoste, de ciumă și de război, cuprinzând poeme care strălucesc de prospețime. Strălucesc ca frunzișul pomilor după ploaie. Nimic nu este reluat sau reciclat, nimic nu sugerează blazarea. Textele sunt scrise cu un entuziasm al scrierii care nu s-a stins și conțin versuri mereu surprinzătoare și emoționante. Poetul sună deșteptarea pentru apaticul cititor de azi.
Comentează