Nu cred că mi s-a-ntâmplat numai mie :
Când eram mică-mică și mă uitam la clanțe de jos în sus, dacă auzeam pe cineva spunând că are 18 ani, îl priveam pe respectivul ca pe un moș.
Apoi am fost adolescentă. Bine, nu deodată, dar la un moment dat! Lumea era a mea și știam că mă așteaptă o viață lungă, plină de neprevăzut și prin asta extrem de incitantă. Aveam mulți prieteni, și tuturor , cei ce depășeau 30 de ani, ni se păreau deja “terminați”. Important era numai segmentul din care făceam parte, generația mea, cei alături de care urma să fabricăm Viitorul.
Am făcut și eu , la un moment dat, 30. Și deodată vârsta asta nu mi s-a mai părut atât de neprietenoasă. Și zău, nu mă simțeam deloc terminată! Aveam familie, casă, copil, serviciu stabil, o multime de vise împlinite , destule altele năruite. Mai aveam insă atâtea de făcut, mă simteam în plină forță și asteptam să-mi apară în față munții aceia, pe care să-i urc, rând pe rând, până-n vârf. Chiar și morile de vânt – și pe ele le așteptam, ca să mă lupt și cu ele. La 30 de ani, cand auzeam că cineva, dintre cunoștințele mele, a împlinit 50 de ani, îl clasam aproape automat în categoria celor care “nu mai contează”. Zâmbeam ironic atunci când vedeam inși trecuți de 50, îndrăgostindu-se. Ce ridicol! – îmi spuneam, privindu-i cu coada ochiului si continuând să iubesc pe rupte, cu toată legitimitatea pe care mi-o oferea, pe atunci, prefixul 3 din buletin.
Am ajuns eu însămi la 50 , fără a avea deloc sentimentul că nu ar trebui să mai contez. Dimpotrivă. Anii mi-au adus înțelepciune, experiență, poate pe undeva și o nesuferită prudență, la pachet. Îi privesc cu drag și îngăduință pe cei ce vin din urmă ( la naiba, doar am copii de vârsta lor!) deși simt că, în sinea lor, mulți mă consideră, la rându-le, ca fiind un om care “nu mai contează”. Ăsta e mersul lucrurilor, se pare. Nu putem însă unii fără alții. Pentru că noi, ăștia, adulții, STIM, iar ei , tinerii, POT. Foarte rar se întâmplă ca cele două să se amestece în una și aceeași aceeași persoană..
De aici, de la înălțimea amețitoare a deceniului 5, trecut de jumătatea sa , îi privesc pe septuagenari. Cu compătimire, uneori cu milă. Pe principiul “ce ție nu-ti place, altuia nu-i face”, mă tem deja să-i mai numesc “ expirați”. Unii dintre ei sunt mai verzi decât cei de 20 de ani. Au o poftă de viață de invidiat, au încă multe de spus, deși nu-i prea mai ascultă nimeni. Pentru că mai toți cei “tinerei” gândesc după un șablon, considerându-i pe vârstnicii de 70 ieșiti din garanție, inutili, expirați.
Sunt sigură că, la rândul lor, și multi dintre acești septuagenari se simt încă tineri și că-i privesc pe octogenari și nonagenari cu compătimire. Că sunt în continuare gata să urce , și ei, dacă nu neapărat munți, măcar movile. Că vor să fie de folos și nu înțeleg de ce sunt respinși tocmai de generațiile cărora le-au dat viață. Dreptul de a fi folositor nu ți-l poate lua nimeni, nici măcar în numele anului de naștere din CNP.
….Și uite-așa, privind către cei mai vârstnici decât noi, ne simțim în continuare tineri și “valabili” . Dar asta până când stocul celor “mai vârstnici decât noi” se va epuiza…
Iar cei care ne privesc chiorâș, din țarcul “vârstelor confortabile” uită, de fapt, că “traseul” de mai sus este obligatoriu pentru toți, că nu există rute ocolitoare și că , la randu-le, mai devreme sau mai târziu, vor rula pe el..
Iar eu, personal, sper să ajung la vârsta la care, privind înapoi, peste umăr, să descopăr 100 de ani trăiți frumos!
….ceea ce, sincer, vă doresc și dumneavoastră!
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : RILASTIL XEROLACT
Comentează