Stateam la soare in curtea bunicilor precum ultimele legume lasate in gradina , in speranta ca razele slabe ale inceputului de toamna se vor milostivi si le vor indulci seva. Imi dezgoleam usor coapsele de sub rochia de casa , netivuita , facuta dintr-un bumbac ieftin dar deosebit de comoda. O pastram in sifonierul cu usi grele , alaturi de hainele mortuare ale bunicilor , croite dintr-un postav negru si scump. Mereu ma gandeam ca pentru a ajunge in Rai ai nevoie de culori vii , care sa bucure ochii Ingerilor si sa iti lumineze Calea spre Dumnezeu. Dar de la o anumita varsta , toti prefera sa se gateasa la final in haine cernite. Dar de ce atat de groase ? Mama imi explica ca totul depinde de data mortii : daca se va intampla vara , paltoanele le vor da unor oameni sarmani , dar iarna ar fi fost nevoita sa-si imbrace parintii cu toata garderoba. Rochia mea alba , galbejita de la an la an prin spalatul cu sapun de casa facut la ceaun din lesie si grasime de porc , ii salva inocent de grandoarea momentului funebru.
Motaiam pe un sezlong improvizat , facut dintr-un scaun cu talpici , captusit cu perne de toate culorile , acelea ponosite care puteau fi scoase in curte.
” Bine ca nu te vede cineva ! ” – exclama mama cand trecea pe langa mine , zorita de treburi inutile , fiindca pana seara nu mai ramanea nimic din ce facea : dadea de mancare la oratanii doar sa le vada culcate satule , matura curtea cu miscari diagonale , utilizand un tarn care nu isi propunea altceva decat sa imprastie tarana si frunzele uscate pe care nu le putea retine in impletitura lui rugoasa , arunca ligheane cu apa peste gard dupa ce descamosa in ele covoarele si plocadele din casa , dand de furca insectelor de pe iarba , neinvatate ca suratele – molii cu textilele.
Era primul an in care nu mai citeam nimic la tara. Biblioteca rurala se desfiintase din lipsa de cititori , dar neavand curajul sa o transforme in bufet , primarul o destinase jocurilor de societate.
Cum niciun satean nu se aratase interesat , concluzia autoritatilor regionale a fost ca nivelul de cultura era inca bun. As fi vrut sa particip la hore , serbari populare , dar ca un facut , lipseau Hramurile. Ma multumeam sa colind seara de una singura satul , pe soseaua principala , pe care masinile treceau la fel de rar precum avioanele. Oamenii , care aveau obiceiul sa stea pe la porti pe banci facute din fel de fel de scanduri ramase de pe la constructii, ma priveau cu ochi hulpavi , iar la intoarcere , semn ca dezbatusera intens subiectul , ma intrebau fara sfiala :
” Tu a cui esti , domnita ? ”
Nu interesa identitatea , ci ascendenta. Raspundeam in fel si chip : ba dadeam numele tatalui , ba a bunicului patern , si fiindca nu le spuneau nimic , concluzionau eronat :
” E clar , nu e de pe aici ! ”
Odata , plictisita de atata curiozitate , m-am dus spre garla. O pala de caldura m-a cuprins la iesirea din sat. Eram intr-un camp secerat de toata avutia lui cu o harnicie mai degraba devastatoare decat rodnica. Am zarit un palc de padure , dincolo de care stiam ca e apa. M-am prafuit bine pana acolo. Imi luasem nite botine cafenii , pana la glezne , niste pantaloni de corsar , care se terminau la jumatatea gambei si aveau o noanta oliv , iar in sus , o camasa in culoarea migdalei , prinsa in nasturi de sidef. Manecile , lungi si bufante , s-au infoiat cand briza a rascolit paduricea in care intram. Un aer jilav m-a intampinat ca pe o vietate acvatica. Mi s-au lipit narile , apoi singure s-au dilatat , avide sa respire intens , strunite de plamanii in delir. M-am intins pe malul ochiului de apa. Pesti mici se zbenguiau intr-un amor etern al speciei , vegetatia maloasa se antrena in undele apei ca parul despletit al sirenelor patimase. Era un mic Rai , pe care satenii , ocupati cu munca , nu avusesera timp sa-l descopere , aspirand la cel etern din Evanghelii. Pe partea cealalata a garlei un grajd si niste acareturi dinspre care razbatea un miros suin. In scurt timp si-a facut aparitia un flacau cu o roaba de nutret. Dupa obiceiul locului m-am grabit sa-l salut , desi nu ma sesizase. Si-a dat pe spate palaria de fetru roasa la boruri , de o culoare candva neagra , topita pana la gri de soare. Mi-a facut un semn cu mana si nu a zis nimic ca si cum nu ar fi stiut sa vorbeasca. Dupa un timp s-a intors fara taraboanta si lipsit de salopeta murdara pe care o purta inainte. Isi aruncase pe el o camasa alba de in si isi trasese niste pantaloni de canepa melitata in culoarea ei verzuie.
” Te invit pe la mine ! ”
In loc sa-l las sa insiste , am comis greseala lui Scarlett O’Hara , intrebandu-l pe unde sa vin. A facut un semn larg si circular cu mana.Trebuia sa inconjor balta. A durat ceva timp. El a ramas neclintit , minunat de asa aparitie si de facilitatea prinderii ei. Botinele prafuite si innoroite , m-au facut sa exclam :
” Acum sunt buna de dans ! ”
– Asta , pe urma , domnisoara ! Mai intai sa va arat ferma !
Era mult spus…Tinea toti caii si porcii satului.Acelasi primar care desfiintase Biblioteca , ceruse plasarea extra-muros a animalelor urat mirositoare. Lumea era extrem de incantata , dovada mandatele succesive obtinute de edil. Grajdul era mare , luminat din lateral prin spatii largi ce se inchideau doar iarna printr-un sistem de parghii cu parapeti . Caii erau focosi. Nu m-am abtinut sa nu-i bat pe crupele lucioase , trezindu-le instinctul atavic al erectiei. Organul copulator , negru si ridat , se telescopa. Ingrijitorul lor a ramas uimit :
– Nu am mai vazut asa ceva… doar cand ii pregatesc de monta !
– Asta ineamna ca nu ai mai adus femei pe aici !
– Stiti , eu daca nu am carte , nimeni nu imi trece pragul…
Asa am aflat ca a ramas fara parinti de mic , fiind crescut un timp de rude , iar cand acestea au plecat la oras , a trecut de la o familie milostiva la alta , fiindca bunatate se gaseste , dar nu pe termen lung. La scoala nu s-a gandit nimeni sa-l dea , iar cand el singur i-a trecut pragul , i s-a spus ca o sa se scoleasca in armata. Si asa a fost. Soldat fiind , l-a invatat un caporal sa scrie si sa citeasca , dar dupa o metoda atat de dificila , incat la eliberare a uitat tot. Se lauda totusi ca stia sa se semneze , sa recumoasca semnele electorale si inscrisurile de pe bancnote.
Vrand sa scape de atatea amintiri si nestiind cum sa plonjeze intr-un prezent mai confortabil , a pus mana pe o foarfeca pe care o avea intr-o trusa de tesalat caii , si a taiat rand pe rand , fire lungi din cozile cabalinelor , pana a impletit o mesa pe care mi-a fixat-o pe ceafa. Caldura ei m-a infiorat. Flacaul era de-a dreptul erotic la o ora la care un sat intreg isi facea siesta.
Mi-a prezentat cocina. Porcii au ramas impasibili.Nici unul nu si-a incordat tirbusonul.Cuvantul de ” sfredel ” vine de la ” scroafa ” , si de la modul in care e penetrata , dand termenul de ” surub ”. I-am spus etimologia si i-a placut.M-a rugat sa-i scriu cu o joarda , in noroi , cuvantul ” scroafa ”. A privit literele care se ingropau una in alta ca in lava fierbinte si mocirloasa a cunoasterii.
– Nu imi pare rau ca nu stiu carte ! Vezi ce repede dispare tot ?
Nici nu si-a terminat bine exprimarea mirarii , ca noroiul devenise virgin ca la inceput.Mi-a spus ca e un aluat curat , filtrat din garla si framantat cu mainile lui. Aici urmau sa fie puse gestantele cu putin timp inainte de a fata si lasate pana ce puii deveneau godaci.
– Altfel , tatii lor ii inghit !
– Urat obicei … – am mai prins a zice si el a deschis intrarea de lemn , s-a descaltat , si-a dat pantalonii si camasa jos , si intr-un chilot mulat a intrat in noroi.
– Ce faci ? -am strigat parca m-ar fi interesat soarta lui.
– Il incerc ! Vino si tu , dar pastreaza-ti coada !
Era o invitatie indirecta de a ma dezbraca. Chilotii mei cu flori violacee , bandoul mov , sutien nebretelat , s-au bucurat inaintea mea de ce li se pregatea.Nu am dat prea mult timp de asteptare.
– Haide , curaj ! Pe urma intram in garla ! La mare , la namol , cum e ? Cel de aici nici nu miroase urat…
Avea drepatate.Era de-a dreptul parfumat.Mi-am desfacut nasturii de la camasa unul cate unul , ca sa-l excit , desi puteam sa ma debarasez de ea ridicand-o pe cap. Ma urmarea cu o pofta carnala. Fermoarul din fata al corsarului a culisat fericit. Bazinul si-a aratat splendoarae nurlie. Am intrat topaind , de teama sa nu ma afund. Vazand ca terenul e ferm am prins curaj si m-am aplecat , prinzand clisa in palme si ungandu-ma cu ea pe corp.
– Ce faci ? – s-a impacientat el , parca nu ar fi avut destul namol.
– Terapie sapropelica ! Pe asta nu ti-o mai scriu !
– Nu am incercat niciodata ! – a exclamat devenind alb ca varul.
M-am apropiat de el si l-am uns din cap pana in picioare. A avut reactia calului din grajd. Ancora i s-a verticalizat , facandu-i chilotul insuficient.
– Pot sa te ating si eu ?
Am incuviintat dand din cap , parca mi-ar fi fost frica sa nu ma auda cineva in afara lui.Mainile poroase ii devenisera catifelate in mansonul de lut. Parea un olar preocupat de lucrarea lui. Mi-am dat bandoul jos.
– Acum sa te vad ! – i-am zis.
– Pot si pe aici ? – m-a intrebat , temandu-se sa rosteasca cuvantul ” sani ” sau cum le-ar fi zis el.
– Sigur ! Nu sunt tot ai mei ?
Era semn ca ma gandeam la termenul elevat , altfel as fi pus intrebarea la feminin.Nu s-a complicat in semantica si a inceput sa ma manjeasca cu atata gratie incat , in scurt timp , mi-am scos si crampeiul pubian.
– Credeam ca esti la ciclu…
– De ce ?
– Atunci intra caii in calduri…
Avea dreptate – sangele menstrual atrage mai mult decat cel curs dintr-o rana. Aceasta e taietura noastra , care nu se vindeca niciodata , decat atunci cand ajungem la varsta la care nu mai putem avea copii.
Din prudenta , a inceput cu fesele. Avea mai mult de lucru. .Nu s-a grabit , a pus un strat gros , semn ca-i placea. Le miscam in ritm de tamburine , evitandu-i mainile lipiciose. L-am innebunit. Era Regele Carnavalului , lipsit de costumul pestrit si de paiete. M-a privit din profil , apoi m-a intors. M-a glodurat cu grija , evitand intrarea. Cand totul a fost gata , ne-am imbratisat si sarutat. Doar buzele ne mai ramasesera curate. Ale lui erau de o decenta movalie. Ale mele , banuiesc , de o perversitate rosie ca flacara. Spre a definitiva lucrarea , ne-am tavalit prin noroiul neascensionat inca pe noi. Parul s-a incarcat. Mi-am aruncat pe piept coada de cal , incercand sa o salvez dar era prea tarziu , prinsese harul pamantului. S-a jucat cu ea , manevrand-o ca pe o biciusca. Iapa din mine necheza , simtind atatia cai in preajma. El a ramas in eretie tot timpul jocului. Tarziu , in garla , sub soarele inca istovitor , s-a desumflat.
Nu m-a lasat sa plec pana nu mi-a lustruit botinele. Pana acasa le-am prafuit din nou.
Cosmin – Stefan Georgescu, Franța, decembrie 2020
Comentează