Atâta “trebuie”, că nu mai e loc de fericire…

Ce greu, ce obositor, până la urmă ce lipsit de culoare este să faci totul pentru că “așa trebuie”. Să respecți niște reguli, fie pentru că te-ai născut cu ele-n sânge și nicio transfuzie din lume nu te mai poate scăpa de ele, fie pentru că ți le-au vârât în cap cei din jur – părinți, bunici, profesori sau pur și simplu inși care ți-au fost simpatici la un moment dat…Faci patul. Te speli pe dinți de dimineața. Seara la fel. Te descalți la intrare. Cedezi locul, în autobuz, femeilor însărcinate. Mergi la vot. Vopsești ouă. Ajuți babele să treacă strada. Mergi la școală. Mergi la serviciu. Mergi la înmormântări. Achiți facturi. Faci copii. Ești naș de cununie. Ești naș de botez. Îți faci analizele. Plătești impozite. Faci plinul la benzină. Desfunzi chiuveta. Arunci gunoiul. Cumperi sau faci liste. Trimiți sms-uri. Faci ordine în șifonier. Plătesti RCA-ul. Faci lecții. Ale tale sau ale celor mici. Din nou te speli pe dinți. Din nou faci patul… Și tot așa, pentru că..așa trebuie. Printre toate cele de mai sus, încerci să fii fericit. Dacă mai ai timp, pentru că lucrurile pe care TREBUIE să le faci sunt prea multe, regulile prea stricte, ochii celor care te judecă – prea încruntați, așteptarile lor – prea mari. Nu vei fi, poate, niciodată fericit cu adevărat, în schimb, vei avea mereu sentimentul că ai făcut ceea ce trebuie. Cum se spune ” ai procedat corect”. Nu se va uita nimeni chiorâș la tine, nu vei avea niciodată ațintit asupra ta degetul întins al lumii. Gura ei te va ocoli. Mă rog, în aparență, căci în fapt, nu te va ierta nici pe tine, doar că va fi mai blândă și se va ascunde mai bine. Și..? Cum rămâne cu fericirea? Oare faptul că faci mereu CEEA CE trebuie și CUM trebuie te face fericit? Ai simțit vreodată că zbori? ( cu excepția situațiilor în care chiar te-ai aflat într-un avion!) Că ai mai vrea să-ți retrăiești viața? Că ai lua-o pe același drum, poticnindu-te, la fiecare pas, de aceiași “trebuie”?..
Pe strada mea locuiește o tipă tare atractivă. Am cunoscut-o cu ocazia unei mașini parcate aiurea ( nu intru în detalii), și din vorbă-n vorbă, am trecut de la problemele legate de spațiile de parcare în Capitală, la cele existențiale. Ajunsă la 35 de ani, femeia făcuse până acum totul “ca la carte” : absolvise o facultate “potrivită” – Relații publice – în loc să urmeze Medicina – visul său de când era mică. Dar..în zilele noastre nu mai rentează să fii medic..Deci, a făcit ceea ce TREBUIE. Se căsătorise pe la 30, și nu pentru că întâlnise bărbatul visurilor ei, ci pentru că TREBUIA să o facă, era deja timpul și cam toate prietenele ei erau demult măritate. Apoi a făcut un copil. Nu simțea neapărat nevoia, dar..TREBUIE, nu-i așa?. Acum , deși puștiul o cam încurcă în ale ei, se gândește să-i facă o surioară. Pentru că, iarăși, TREBUIE , sau, mă rog, e bine să fie doi. În rest,… coexistă cu un soț pentru care nu simte mai nimic, dar căruia îi spală și îi calcă, gătește pentru toți ai casei, dar nu din plăcere, ci pentru că TREBUIE, în rest..parcurge schema din începutul editorialului, făcând mai totul fără chef,fără vlagă,fără convingere, ci doar pentru că..așa TREBUIE. Din afară, cei superficiali o percep ca fiind o femeie împlinită, la casa ei, cu soț, copil, mașină și job bun, iar pe Facebook-ul ei se înghesuie mii de prieteni. Nu, nu e o împătimită a Facebookului – și l-a făcut pentru că, evident, așa TREBUIE…
….Nu e prima oară când oameni pe care abia i-am cunoscut simt nevoia să mi se confeseze.. Îi suspectez că așteaptă de la mine sfaturi salvatoare. M-am încordat și de această dată, însă singurul lucru pe care am găsit de cuviință să i-l transmit femeii a fost o cugetare care uneori îmi dă și mie de gândit : ” De prea multe ori, cheltuim prea multe eforturi pentru a PĂREA că suntem fericiți, decât pentru A FI cu adevărat”… Nu știu dacă a avut timp să sesizeze nuanțele vorbelor mele, pentru că și-a amintit brusc că TREBUIE să meargă la un curs de “zumba”. Mi-a mărturisit că urăște mișcarea,n-o suportă nici pe instructoare, însă..toate prietenele ei erau acolo, cum putea lipsi?..