Viața asta a noastră nu are nici un temei legal, contraponderi haine, nu are final cu happy end și nici măcar o lumină de care să te-agăți pentru a avea cel mai lin parcurs posibil. Nu e nici pe dribling, dar nu-ți lasă posibilitatea de a străluci în voie, fără a face sacrificii, fără a te lupta, fără a dovedi ceva anume, ție sau altcuiva. Meciul pe asta se dă, în permanență, pe nevoia patologică de a fi în stare să arăți, de parcă ai primi vreun premiu, că poți și că vrei. Chiar dacă le ai pe toate astea la un loc, nu-i necesar să faci cuiva pe plac și să ieși în față doar pentru că așa dă bine la condică. Dragii mei, viața asta e doar una și dacă e să fie idioată și plină de mizerii, este pentru că nuanțele astea i le dăm noi. Nu vorbesc de pozitivism, dar încadrarea vieții într-un șablon, în nescrisele istorii despre cum trebuie să fie, o macină. Viața e așteptare și sacrificiu. Și e foarte benefic să fie așa, să-și dea singură auto-gol și să te lase, mereu, mereu, în așteptarea a ceva ….
Firește că de multe ori așteptăm de pomană. Așteptăm ceva ce nu are cum să mai vină vreodată. Ne dorim cu ardoare minuni ce nu-și au sens și rost, ne dorim izbăviri atunci când sufletul nostru e plin de ranchiună și vrem iertări pe bandă rulantă, fără să știm să oferim, simplu, împăcări cu sine și cuvinte frumoase. Eterna așteptare a vieții este, fără a ne ascude, așteptarea morții. Nu neapărat anunțată sau trâmbițată în stil gazetăresc, dar știi mereu că poate fi, că poate apărea pentru a fura ce-ar mai rămâne de zis și de trăit din tine. Aici stă de fapt esența trăirii noastre. Ne plângem cu toții că așteptăm prea mult ca viața să ne ofere ceea ce, în mintea noastră, pare a fi fericirea, dar uităm se pare sau nu înțelegem, că fericirea asta nu doar că e lucru manual, dar e cazemată de construit, de luptat, de oferit și de lăsat în plan secund entități, familii, obligații. Nu canoanele stabilite de neica-nimeni aduc împlinirea, ci tocmai, ce să vezi, nerespectarea lor. În goana aceasta nebună a așteptărilor, există mereu un sacrificiu. Acela de a trăi cu gândul la ce-ar fi dacă ar fi să fie… Și te pui atunci pe picioare și încerci să lupți, așteptând mai mult și mai mult.
Eu n-am așteptat niciodată să primesc, pe tăvi din redute înfrânte, ceva ce nu mi s-ar cuveni. Adică merg pe principiul că totul are un preț și că la un moment dat, ceea ce știu eu că trebuie să apară, va apărea. Nu fantasmagorii, să ne-nțelegem sau pogorâri. Așteptări pe termen scurt sau mediu! Aștept de multe ori priviri și oameni care sunt. Aștept să-mi zâmbească niște ochi dragi și aștept să aștept mereu ceva. Viața mea întreagă e un continuu carusel al așteptărilor, nu neapărat a celor figurative, simbolice, ci a celor reale, așteptând fapte și evenimente, bucurii și tristeți.
Și totuși, la ce bun să așteptăm? La ce bun să sacrificăm ani și clipe pentru răbdări care nu duc nicăieri, în cele mai fericite cazuri? Pentru că, fără să ne dăm seama, rostul vieții este o continuă așteptare după ceva, de la împliniri, la uitări și resemnări, la misiuni, vocații, talente, morți anunțate, iubiri mărețe. Care-i rostul? Mulți se-ntreabă. Am înțeles din resemnările și expectanțele mele că vorbitul n-ajută, nici introspecția, nici analizele alambicate. Doar că rostul nu se împodobește cu nimic. Rostul stă în înțelegerea lui. Și e diferit de la fiecare.
Al meu stă în cei de lângă mine, în mine, în ce-am făcut, ce aștept, în ce voi face și mai ales în felul în care dau nuanțe rostului. Pe-aici e si fericirea și tot noianul acesta de întâmplări și simțiri care ne dau mereu și mereu târcoale. Ca un apel pierdut pe care-l așteptăm să revină, să revină, pe-un vechi și uitat telefon al simțirilor, în care celălalt capăt al firului nu are nici voci, nu are principii eronate, nici reguli, doar iubiri și viață. Nu aștepta prea mult! Trăiește!
https://www.youtube.com/watch?v=NAWQxIq-9-Q
Foto – Ana Maria Halalai
Comentează