Veșniciile nu stau să ne aștepte. Trec fără a întreba, fără a vrea sau a cere ajutorul. Oamenii de cele mai multe ori se spun pe sine cu multe orgolii, dar totuși neputând să vadă că multe din cele pe care le trăiesc n-au înțelesuri, n-au forme, ci doar o simplă și relativă stare de a fi, nevenită din ceruri. Poveștile mele s-au desfășurat mereu fără eroi, fără cauze câștigate și fără un mistic dus la extrem. Au fost ele cu multă discreție implicată, cu o mulțime de figuri care-au lucrat la individualizarea mea.
Eu unul sunt o configurare fericită, fără vanitate, de urale, lacrimi, rătăciri, pasiuni, amor, mizerie, talent, geniu, tristețe, bucurie, împlinire, frumos. Chiar și așa mai rămân uneori siderat. De faptul că oamenii cred în povești, dar nu fac nimic pentru a le întreține, pentru a le naște, pentru a le înălța. Mă înșel atunci când mă amăgesc. Oarecum avizat, cu propria frustrare la purtător, eu nu-mi mărturisesc nimic. Nu știu dacă se îmbracă un întreg din câteva revelații, dar știu doar că asumând o condiție, fie ea oricât de neliniștită și aparent banală, se ajunge la haosul general ce duce către desăvârșire.
Zâmbind, rămân uimit că darurile mele nu se întorc istorisite, ambalate în sentimente, ci mai degrabă în forma unor reguli, săruturi pentru cerere-ofertă, ba chiar precum obligațiile ce vin lunar. Dar nu pentru a conferi plăcere, ci pentru a sugruma un vis, un talent, o stea ce poate străluci. Ar fi oportun să ne dăm seama de noi atunci când putem face asta. Poveștile, fie ele de ordin idilic, romantice, cu fluturi înaripați și pancarte dintr-alea frumos colorate și ambalate, cu mesaje ce stârnesc interesul fiecărei părți a corpului atât de încărcat de emoții, sunt pentru a sta în cărți. Cărți în care uneori ajung să cred că nu avem loc.
Poveștile se derulează, oamenii din ele stagnează, evoluând cu acțiunea, dar totuși dând câțiva pași înapoi pentru a revedea momentele narațiunii lor. De ce oare poveștile nu sunt pentru oameni? Pentru că tocmai ei, oamenii, le strică, dorindu-și să le citească, să afle deznodământul înainte de a începe expozițiunea. Știu că dorința de a fi erou într-o poveste e imensă, și că de cele mai multe ori fantasmele, minunile unor lumi imaginare cu aspecte de realitate, sunt într-atât de cuceritoare, încât pun la îndoială rațiuni, precepte, locuri, vremi, poteci, drumuri si chiar alți eroi.
Dar paginile se trec, foile se dau, și întreaga poveste se lovește de pragul adevărului, găsind în el ce avea în față încă de atunci de când a început, din vreme-n vreme, să se spună. Tocmai personajul principal ! Am descoperit că oamenii nu sunt făcuți pentru a fi povestiți, pentru a se lăsa povestiți, pentru a fi transpuși sub focul peniței.
Nu cred că ne luptăm să căpătăm vreun titlu. Podiumul este deja dat înainte de a intra noi în competiție. Ne mototolim poveștile și le aruncăm, ca pe niște ciorne, fără să ne dăm seama că ele se spun fără eroi, fără pozitiv și negativ, fără alb și negru, cu oameni ce simt, nu mint, cu urlete, cu lacrimi.
Și-acum, în mijloc toropitor de vară tomnatică, cu ploi ce descătușează și simplifică viețile trăite fără înțeles, când complicitatea mea cu anotimpul capătă dimensiuni impresionante, găsind în el tot ce aș vrea să fac și nu pot face cu ușurința pe care el o afișează atunci când se descotorosește de lume, de lumină, raze și căldura cu aspect uman , aș vrea să pot da gir poveștilor mele. Să renunț la dorința de a le face după chipul și asemănarea mea, să renunț la ele de tot, să le retrăiesc ca pe acele povești nemuritoare ale înțelepților, căci ele au de toate, dar niciodată nu au eroi …
https://www.youtube.com/watch?v=oDEmAAgcMIY
FOTO – KYLE THOMPSON
Comentează