Mă flendur prin univers de vreo câteva vieți bune-nebune încoace și încerc să mă dumiresc unde trebuie să ajung.
Dar, de fapt, eu am înțeles că ne înțelepțim nu odată cu vârsta, ci cu vârstele mai multor existențe.
Se înțelepțesc cei care au murit pentru asta de mai multe ori. Și-și trăiesc tinerețea sprințară, până la proxima moarte, moșuleți veseli și băbuțe șugubețe venite pentru întâia, hai, a doua oară pe pământ, spirite tinere care încă mai țopăie prin uimirile lor ca în cadranele unui șotron galactic.
Eu sunt o veterană a eternității. Ținându-mă de șale, pe măsură ce mă dezmeticesc și în viața asta, devin absurd de convinsă că nu mă pot abate de la Calea Lactee a singurelor credințe posibile: bunătatea, iubirea, toleranța, iertarea. Învățând de la alți bătrânei ca mine (mai toți țin cursuri, scriu cărți, dirijează orchestre ale spiritului), atunci când mi se pare că am avut o revelație, de fapt, mi se dă șansa unor aduceri aminte despre adevăruri de preț pe care le-am mai găsit cândva și, după ce le-am pierdut, m-am simțit datoare să pornesc iarăși în căutarea lor, făcându-mă de râs în splendide frânturi de tinerețe fugară. Citește mai departe…
Comentează