Călătorii Timp liber

7 zile la Chongqing – Jurnal de călătorie. Episodul 1: Gustoasa Chină din farfurie

Când citesc note de călătorie despre o țară mult diferită de a mea, îmi place să aflu totul despre aceasta. Vreau sa știu nu numai cum arată și cum i-a fost trecutul, ci îmi place să aflu despre ea și lucruri aparent banale : cum  traiește omul de rând, ce salariu are și cum și-l chivernisește, cât costă o pâine si ce învață copiii la școală, la ce vârstă se mărită fetele și la ce Dumnezeu se roagă oamenii, în biserici, temple, moschei, sinagogi sau ce-or avea ei pe acolo. Îmi place, de asemenea,și încă mult de tot, să știu ce se gătește prin bucătăriile omului de rând, ce comandă lumea, la restaurant , iar dacă Jurnalul respectiv e cu poze, vreau să și văd cum arată mâncărurile cu nume și alcătuiri ciudate. 

Din acest motiv,  și bazându-mă și pe principiul “Ce ție ÎȚI place, fă-i si altuia!” (scuzați-mi licența!), vă voi povesti, în acest prim episod,  dedicat călătoriei la Chongqing (atenție! cel mai mare oraș al Chinei!), cum decurge, de regulă, o întâlnire oficiala,  în China, cât de ospitalieri sunt chinezii și, mai ales, ce ciudățenii mi-au poposit sub , în prima mea seară petrecută aici. 

Așadar, e seară, la Chongqing, s-a mai dus o zi de muncă a harnicului popor chinez. Cele 37 de grade din termometre nici gând să se moleșească, odată cu înserarea. E al naibii de cald, ceea ce contrastează criminal cu aerul condiționat dat la maxim, din toate incintele : cele fixe și cele umblătoare (adică pe patru roți!) 

Micuța noastră delegatie se afla în fața impunătorului sediu al Asociației de Prietenie a Chinei cu popoarele lumii. Este o organizație cu rang de minister, ceea ce subliniază importanța pe care, cea  mai mare națiune a lumii,  o acordă prieteniei cu țările planetei. Noi…suntem una din acestea și, deși în raport cu China, suntem precum o insectă pe un stadion plin ochi, suntem primiți regește…

După cuvenitele fotografii de grup și interviuri oficiale, suntem invitați în sala de protocol. O uriașă masă rotundă  ocupă centrul elegantei încăperi. Luăm loc: eu, Marian – cameramanul care mă însoțește, apoi dl.Luo – ghidul nostru, de câtiva ani, la toate experiențele chineze ( Beijing, Shanghai, Xi’an ), însoțitoarea noastră de la Asociație – domnișoara Yan, domnul Fengqiang Zuo – reprezentantul Asociației centrale, venit de la Beijing special pentru a ne intâlni și, în fine, cei doi oficiali ai filialei din Chongqing: Lu Jin și Wang Guangcheng, artizanii călătoriei noastre.  

…Masa e pregătită sărbătorește. In fața fiecărui invitat este se află “călărețul” aferent, purtând numele lui, inclusiv în chineză. Mă amuz, la vederea hieroglifelor atat de complicate care-mi traduc numele. In farfurii, bucătarii au aranjat deja gustarea: un desen drăgălaș, în culori, ilustrând o natură moartă cu flori, ale cărei elemente sunt însăși componentele gustării : un triunghi din ficat de gâscă, petalele  – din scoică de la Polul Nord, iar ghiveciul florii – feliuțe subțiri din  niște ciuperci cu gust exotic. Rog, prin semne disperate,  să se scadă intensitatea aerului condiționat, care mai are puțin și ne suflă mâncarea din farfurii. Din trei îmbucături isprăvim gustarea, nu înainte însă de a ciocni cu gazdele, pentru – evident! – prietenia româno-chineză. Campei!

Trei domnișoare frumușele și disciplinate, îmbrăcate în taioare oficiale, forfotesc în jurul mesei, schimbând operativ felurile de mâncare, potrivit unul meniu bilingv, caligrafiat frumos în stânga farfuriei. Dar noi nu avem nevoie de meniu, pentru că-l avem pe domnul Luo, care știe tot sau, ca orice jurnalist care se respectă, știe să afle tot, de la gazde. Bunăoară, în bolurile ce ni se aduc ( însoțite de  celebra linguriță-polonic din porțelan) se află supă de rață, în care plutesc un soi exotic de ciuperci , cu un gust care nu are nicio legătură cu al celor din caserolele de la  Mega-Image.. Între timp, la masă s-a încins dialogul, care a făcut repede “Țup!” și a sărit pârleazul zonei oficiale, constipate. Vorbim lejer, despre Chongqing, despre România, despre filmul pe care-l facem. Povestesc despre experiențele mele chinezești anterioare si observ cum mesenii se luminează la chip, pe măsură ce constată că au în față o autentică admiratoare a Chinei. Între timp, sirenele cu ochișorii-liniuțe au înlocuit bolurile golite cu farfurii pe care stau tolănite niște grămăjoare de orez, ce țin companie unor produse gelatinoase ( buză de pește – traduce dl.Luo) , apoi unor scoici ce cresc prinse pe  rocile subacvatice și , în final, unor alte soiuri de ciuperci.. gustăm, cu grijă, ca un ritual: adulmecăm, ciupim cu vârful buzelor, după care ne convingem ca e gustoș și,..năvălim!

Va urma o combinație stranie: deși este abia mijlocul mesei,  farfuria următoare aduce cu sine niște drăgălașe prăjiturele roz, ce intovărășesc un colțunaș umplut cu carne de porc și legume. Este una din specialitățile zonei – ni se spune. Povestim și noi, la rându-ne , despre mâncarea românească. Dl.Luo traduce conștiincios, amintindu-și cu nostalgie de mâncarea de la cantina studențească a Universtății din București, pe care a absolvit-o cu peste 50 de ani în urmă. Între timp, delicate precum niște căprioare, domnișoarele de la Protocol ne aduc următorul fel : pe o farfurie intinsă, două jumătăți de ou, umplute cu carne de vită, flanchează o mini-lămâie cu “capacul” retezat. Le unește pe toate un sos verde, din legume, a carui compoziție e prea dificilă, pentru a intra in detalii…Mărturisesc că mi-am cam ieșit din mână cu folositul bețișoarelor, așa ca, la unele feluri de mâncare, mă mai ajut, pe furiș, cu tacâmurile puse preventiv, în preajma farfuriei, de gazdele noastre prevăzătoare…

Castronul următor este definit ca fiind “tradițional” pentru China: sunt mai multe bucățele de tofu și una de pește – de prin părțile locului, toate plutind într-un sos pe cât de roșu, pe atât de picant. Ni se explică faptul că această zonă a Chinei este caracterizată printr-o mâncare extrem de picantă… Domnul Fengyang Zuo imi explică și de ce, într-o franceză impecabilă, exersată la ea acasă, unde reprezentantul Asociației Naționale a lucrat câtiva ani: Chongqing este caracterizat printr-o umiditate excesiva, datorată faptului că este plasat într-o “galeată”, între munți. Prin urmare, pentru a elimina excesul de apă din organism, mâncarea este cât se poate de picantă. Asa e! Mănânc și plâng. Mănânc! Baza “picatneriilor” este ardeiul  – roșu,  în principal. Însă sosul picant  nu conține bucăți de ardei.  Nu, rețeta presupune ca din ardeiul roșu si foarte iute să se serveasca doar lichidul, nu și corpul fizic.

… Între două feluri de mâncare, aflu că , deși nu are un nume celebru, precum alte orașe turistice ale lumii, Chongqing a primit, numai anul trecut, vizita a peste 540 de milioane (!!!) de turiști, chinezi și străini. Sărbătorim informația primită, mușcând cu poftă din frunzele ce ne-au poposit în farfurie. Seamănă cu niște frunze de țelină, opărite. Gustul însă e cu totul altul și nu aduce cu nimic cunoscut! “- Planta asta nu crește la voi, deci…nu știu cum se traduce in românește!” – se scuză dl.Luo, mușcând și el cu poftă din misteriosul zarzavat. Urmează o portie de colțunași – preferații mei, drept care îl rog pe Marian să-mi facă o fotografie, “în exercițiul funcțiunii”. Adică, înfulecând! Dar asta înainte de a-i fi tăvălit în sosul picant, atât de picant, incât e suficientă o gură, pentru a face precum trenurile pe care le-am filmat de dimineață, în spectaculoasa Zona de logistică din Chongqing! 

O fiertura gelatinoasă și dulce-acrișoară, pe bază de orez ( verișoara chineză a puddingului de la Dr. Oetker! 😁) și un platou cu fructe atrăgătoare la chip,  încheie masa, sub forma unui  “desert ușor”. Mai ciocnim odată ; vinul e franțuzesc, dar al  nostru e mai bun, iar gazdele noastre vor avea ocazia să se convingă, de acest lucru, odată ajunse acasă, când vor descoperi, în pungile noastre de cadouri, sticla de vin de la Cotnari. 

Mai povestim puțin despre programul vizitei noastre, ne mai facem o fotografie, după care abandonam crivățul ce răzbate din aparatul de aer condiționat și o pornim agale spre hotel, înfruntând imperturbabila arsiță din termometre. Suntem leșinati atat din cauza ei, cât și pentru faptul că încă nu ne-a trecut mega-oboseala generată de cele peste 30 de ore, petrecute în avioane și prin aeroporturi. Mâine însă va fi altceva! 

Iar pentru că ați citit cu atenție aceste rânduri, vreau să vă trimit de aici, din Chongqingul atât de îndepărtat, un desert vizual. Nu, nu e filmat de Marian, dar o să vi se pară delicios! Aveți toate motivele să ne invidiați! 

https://h5.cbgcloud.com/h5/app1tmpl/text_detail.html?id=5b8101a3cef31d232d29575d&companyId=cqxwzx&productId=cqxwgzh&classify=video&title=%E9%87%8D%E5%BA%86%E5%9F%8E%E5%B8%82%E5%BD%A2%E8%B1%A1%E5

Proiect realizat cu sprijinul Asociație de Prietenie a Chinei cu popoarele lumii, filiala Chonqing

Călătorie oferită de: 

Uscatoare rufe