Aveam douăzeci de ani, era toamnă și mă plimbam cu o fată prin parcul Herăstrău. Găsind o bancă liberă, m-am gândit să o mutăm de pe alee pe malul lacului, foarte aproape de apă, sub o salcie plângătoare. Am apucat banca eu de o parte și fata de cealaltă și am ridicat-o cu greu, apoi, cu eforturi mari, am dus-o în locul romantic de lângă apă. Deși momentul era banal, eu l-am trăit ca pe unul mitic. Fata – nu, se întreba mereu dacă nu cumva vom fi amendați pentru schimbarea făcută. Pentru mine, aceea era o scenă primordială, simbolică, repetată de mii de mii de ori de la începutul lumii și până la noi: un bărbat și o femeie își amenajează un adăpost.
Din tot ce a produs specia umană, nimic nu este mai frumos și mai emoționant, nimic nu creează o mai 
puternică iluzie de triumf al efemerității asupra morții decât cuplul bărbat-femeie. Un bărbat și o femeie! Ce rău îmi pare că, în 1966, Claude Lelouch mi-a furat acest titlu! Perechea formată în Biblie din Adam și Eva și reconstituită în realitatea istorică de miliarde de ori mi-o reprezint ca pe un grup statuar plin de grație, care ar putea deveni brand-ul planetei Pământ.
Iar în viața unui cuplu niciun eveniment – nici chiar nașterea primului copil – nu are puterea de semnificare pe care o are construirea unei case. Sunt o fire mobilă, adaptabilă și pot locui cu plăcere și într-o mansardă, și într-un apartament dintr-un zgârie-nori, și într-o cabană, și într-un hotel, dar mai mult decât orice mi-am dorit toată viața să-mi construiesc o casă a mea pe pământul meu. Am reușit asta abia la bătrânețe.
Comentează