“Draga mea, ce mai faci? Nu te-am văzut de mult și nici n-am apucat să mai vorbim. Deh! Treburile, nu-i așa? Draga mea, prietena mea de demult, sora mea chiar. Îmi amintești de mama și de bunica noastră – mai știi că spuneam că e a amândurora?- Dacia! Sunt foarte neliniștită și îți mărturisesc că, nemaivorbind de atâta vreme – să tot fie câteva zeci de ani, nu? – aflu de la alții, te miri cine și de unde, despre soarta ta. Dacă nu te încurc prea tare, vreau să aflu de la tine, sursă sigură, ce faci. Ce faci cu toate necazurile ce ți s-au pus în cârcă? Înainte de a te întreba diverse lucruri deranjante, umilitoare rău, te rog din suflet, sora mea, mama mea, să înțelegi că nu o fac din curiozitate ce seamănă a cancan, ci pentru că aștept un răspuns pe care să-l înțeleg. De multe ori, draga mea, am mai întrebat pe ici, pe colo, ce se întâmplă cu tine, dar mai nimeni n-a știut să-mi dea un răspuns cât de cât lămuritor, convenabil. Ori n-au vrut, ori n-au știut. Ambele variante sunt perfect valabile însă. Știi de ce? Tu n-ai reușit să afli? Suntem destul de lași să nu vrem să aflăm adevărul, în general.
În continuare îți voi înșira multele fapte sau ne-fapte de care ești acuzată. Și, după ce că ești acuzată în gol, devii victima reală și lipsită de apărare mai rău decât un infractor. Eu asta înțeleg. Iartă-mă, dar nu mai există suficientă putere în lume și nici măcar în mine, care să-ți insufle și ție măcar speranța că te vei putea izbăvi. Doar Bunul Dumnezeu, dacă ne mai iartă. Am dedus că multe necazuri care au pornit, și nestăvilite de nimeni, au început când – nu știu de unde și mai ales de ce– fiii tăi, prieteni de-ai noștri din vechime, au început să plece de pe tărâmul natal. Cine le-o fi băgat tâmpenia asta că e mai bine dincolo? Mai mult sau mai puțin, noi nu aveam habar ce e dincolo, în Vest! Păcăleala a fost imensă și distrugătoare, mai ales pentru copiii rămași aproape orfani. Cum să mai devină ei oameni întregi sufletește, când se văd lăsați de izbeliște, părăsiți de părinți și, pe deasupra, cam săraci. Cam așa a început dezbinarea, când megafoanele și multele interese comerciale trâmbițau despre anvantajele angajării în străinătate în condiții super… Vai, ce de minciuni, Doamne, câte crime și câtă nefericire au adus căpșunile și sparanghelul! Nimeni nu s-a împotrivit, ba au zis cu toții :Hai! Și așa a început marea răvășire a poporului ăstuia, împărțeala lui, despărțeala lui și hăituiala.
Draga mea, n-ai putut să-i strigi să se răzgândească, să te agăți de pulpana hainelor ca să-i oprești și să le spui că AICI trebuie să încercăm să facem câte ceva, noi cu noi pentru noi? Că nu ceilalți sunt mai potriviți să ne dirijeze viața? Ți-a fost milă și ai cedat. Tu, care de ani ai luptat între granițele astea să-i aperi, să le aperi? Greșeala odată comisă, a atras după sine zeci, sute de alte mari greșeli. Ce să zic, probabil așa e – uneori – mersul lucrurilor, dar eu tot zic că destinul ni-l croim singuri. Lumea a început să creadă că o aparentă libertate și, în unele cazuri ivindu-se și ceva beneficii, îngăduie orice fel de acțiune necontrolată. Tu, draga mea, ai priceput, de pildă, la ce jaf ordinar ți-au fost supuse pădurile noastre verzi și frumoase, la ce distrugeri și furturi nesăbuite din orice a fost și este proprietatea noastră, a tuturor? Dar solul și subsolul pământului nostru strămoșesc? Cum adică, noi stăm cu picioarele – să zic plastic – în petrol și gaze naturale, și nouă ni se cere să le cumpărăm scump din alte părți, dacă vrem să le vindem ieftin pe ale noastre? Ce impostură e asta? Dar nu numai petrolul, ci și multe alte industrii avantajoase nouă, făcute de NOI, distruse, vândute pe doi lei? Asta e uniune între state, asta e solidaritate? Eh! Știu, ai să-mi spui că trebuie să mai vindem câte ceva, poate mai astupăm puțin din găurile negre ale economiei. Măcar de ochii lumii. Nu este deloc adevărat, îmi pare nespus de rău că te contrazic. Vânzările nu sunt în avantajul nostru. Cel puțin, nu în avantajul celor care au pus umărul și chiar și sufletul să construiască. Nu! Sunt doar în avantajul cumpărătorilor și- mai ales pe dedesubt – în avantajul celor de la noi (oamenii de afaceri!), care au primit și primesc comisioane imense. ! Ăsta-i adevărul, dacă n-ai știut. Evenimentele devastatoare care ne-au smuls din matca noastră au făcut să țâșnească la suprafață toate urâciunile comportamentale posibile. Toate hienele. Știi și tu ce animal pervers e hiena – învățam la zoologie, nu? Eh, dar câte nu învățam: și istorie și literatură română clasică; și mai învățam să scriem, fato, să scriem caligrafic. Să vorbim frumos. Of, sărmană limbă română, unde te-ai pitit? Dar să mă întorc la hiene. Astea se omoară între ele la propriu, să nu cumva să piardă milionul! De ce îi lași, sora mea, să te batjocorească în așa hal? Mă întreb: oare nu se găsește chiar nimeni – în afară de câțiva fără putere – care să te ia în brațe cu dragostea de altădată a domnitorilor țării, să te apere, să te ocrotească, ce mai, să se lupte pentru tine și pentru onoarea ta de națiune? Văd că nu. Mi-e greu să te mai răscolesc cu alte potriveli dăunătoare ție, dar nu pot să nu mai amintesc de faptul văzut cu ochii mei; o lovitură fără fair-play; insistența oribilă satanică, de a te îmbolnăvi, la propriu. Urâta boală care să-ți omoare frații, părinții și mai ales bunicii. Ăștia toți, oriunde s-ar afla, nu sunt oameni. Mi-e frică – din colțul meu retras de unde privesc lucrurile – că loviturile care se întețesc, lovituri din afară, de la cei care spun că ne ajută, sunt pe cale să ne dezechilibreze. Dar nici de loviturile din interior nu ducem lipsă, de la ai noștri. Auzi colo, frați! Ce minciuni! Ce suflete goale, în care locul inimii este plin de câlți înveninați cu sânge negru. Draga mea, te rog, te implor, adună-ți puterile, strânge pumnii în țărâna noastră și apără-ți ființa naționaală, cu riscul de a-i distruge neomenește pe cei care sunt neoameni! Dacă îți e frică și crezi că nu e drept să omori, firesc așa e, adună-ne doar pe cei cu sufletul curat și cinstit (nu prea mulți, nu?) și, împreună, să sfințim pământul nostru, făcându-l cel mai mare altar al lui Dumnezeu! Asta-i tot ce ne-a mai rămas. Dacă nu, poate doar o ,,lance a destinului,, să ne mai scape..”
Cu drag,
Cristina Deleanu
Comentează