Refuz să te refuz!

Zilele trecute, când îmi căutam prin sertărașele biroului o diplomă, am găsit un săculeț mov, strâns foarte bine cu o panglică lila. Sincer, nu-mi aduceam aminte ce se află înăuntrul lui dar, curioasă cum sunt, m-am chinuit cateva minute bune să deznod minunăția de fundă pe care o făcusem, probabil în urmă cu câțiva ani. Victorioasă, am răstrunat “conținutul” sacului pe birou și, cu lacrimi în ochi, am început să citesc bilețelele mototolite. Acum îmi aduc aminte!
Cred că eram clasa a 3-a când am început tadiția “Valentine’s Day”. Ce presupunea această tradiție? Ei bine, în această zi romantică băieții din clasa mea puteau să trimită un bilețel de dragoste – în măsura în care dragostea însemna să îl lași pe băiat să-ți care ghiozdanul și, în schimb, să îi oferi jumătate din mărul tău – oricărei fete, anonim. Doamna de engleză a fost tare drăguță când citea numele destinatarilor. Și tot îmi dădea câte o hârtiuță, și încă una și încă una. Pe-atunci erau vreo 17 băieți. Câte bilețele credeți că am primit? 15. Din ziua aceea s-a tot repetat joculețul, chiar dacă nu era Valentine’s Day. Primul băiat care îmi vine în minte este Prințul cu Păr de Aur (să nu-i divulg numele, că nu mai vorbește cu mine). Când ne-am cunoscut, pe la 7 anișori, voia să-mi de-a un pupic iar eu i-am spus că suntem prea mici și că ar trebui să procedăm altfel. În primii trei ani mi-a pupat mâna, după aceea prin clasa a 4-a i-am dat voie să mă pupe pe obraz și i-am promis un pupic mai dulce când creștem mari. Din păcate s-a mutat iar când ne-am reîntalnit deja avusesem amândoi parte de primul sărut. Cred că cele mai multe și mai haioase amintiri sunt cele “amoroase”.
Mereu am avut în jurul meu admiratori, fără să mă laud, iar asta m-a făcut să mă simt extraordinar. Să văd că majoritatea băieților mă apreciază și mă respectă, nu mă săpunesc cu zăpadă cum le fac colegelor mele, sau ar forma o mini-armată în caz de urgență, este minunat. Am observat că stima de sine a femeilor este deseori alimentată de complimentele unui bărbat. Poate de-asta spun unii că sunt încrezută! Și poate din același motiv nici nu-mi pasă. În fond, contează ce spune o persoană invidioasă pe la spatele meu? Atât timp cât o face, înseamnă ca de-asta sunt cu mult în fața ei. Încep să cred că ăsta e motivul pentru care multe fete mă urăsc. Dar ce vină am eu??? Respectul se câștigă! Dacă nici măcar nu mă copiază cum trebuie, de ce se așteaptă să primească același tratament?!? Stiți, câteodată îmi doresc să fiu ușor invizibilă, să vad cum se simt oamenii care sunt refuzați. Pentru că eu am refuzat de multe ori… și nu e deloc plăcut; mi s-a rupt sufeltul să o fac cu câțiva dintre prietenii mei și să le spun că nu îi pot iubi cum o fac ei. Am ajuns să-mi doresc să nu mă vadă frumoasă, sau cum mă vedeau ei, doar să nu le frâng inima. Cel mai greu mi-a fost când un băiat pe care îl cunoșteam din clasa întâi mi-a destăinuit iubirea pe care mi-o purta. A fost prima dată când am simțit că mi se strânge inima și nu mai am cuvintele la mine – eu, care mereu am câte ceva de comentat. În momentul acela am știu că să refuzi e mult mai greu de suportat decât să fii refuzat. Nu că aș fi fost refuzată ca să știu cum se simte, dar aș fi preferat să trec eu prin asta decât să îi văd privirea tristă din acea zi.
De-a lungul anilor, mi-am dezvoltat empatia la maxim și astfel am reușit să păstrez și prietenia dintre mine și alți băieți dar și distanța. Cred că v-am zis mai demult că nu am prietene. Ei bine, mă bucur enorm! Unele sunt rele, invidioase și mereu puse de harță și sunt o norocoasă că nu am lângă mine asemenea ființe. Cred că cel mai bun lucru care i se poate întâmpla unei fete e să aibă o armată de băieți lângă ea, chiar dacă e formată și din foști admiratori. La nevoie, vor îmbrăca colanții lui Super Man sau pelerina lui Strange și mă vor salva. CU SIGURANȚĂ!