Mai întâi ne bucurăm că suntem adaptabili. Ne lăudăm cu puterea noastră de a ne învăța cu binele și de a ne dezvăța de rău. După care ne trezim că parcă prea ni se cuvine totul și nu mai știm să prețuim ce avem.
Ne mutăm într-o casă nouă și fiecare colțișor al ei ne e drag. Ne minunăm de dormitorul cel intim, de ferestrele mari de la sufragerie, de baia cochetă și pavoazată cu plăci de faianță în jocuri rafinate de culori. Ajungem acasă și suntem fericiți doar pentru că acasa noastră e un loc la care am visat îndelung. Apoi ni se pare firesc să avem ferestre mari la sufragerie, să avem o baie cochetă și un dormitor intim. Ce mare lucru… Și nu ne mai putem bucura de ele. Facem la fel și cu iubirile. Ne îndrăgostim și ardem, gata să spunem că am muri pentru omul dorit. Apoi, o vreme, suntem fericiți doar pentru că dragostea sa a răspuns iubirii noastre, întregind-o. După care, încet-încet, lucrurile se așază de la sine. Ni se cuvin și dragostea, și mângâierile, și răspunsurile lui la dragostea noastră. Apoi ne plictisim. Ce atâtea răspunsuri?! Ce atâtea tandrețuri, care seamănă între ele mereu?… Puterea obișnuinței ne ia pe sus și ne preschimbă viețile în existențe serbede, fără emoții. Dar, Doamne, n-ar fi mai bine să nu ne învățăm niciodată cu minunile vieții și să ne uimim, iar și iar, în fața lor, ca și cum ne-ar fi date pentru prima dată?! Chiar dacă asta ne-ar îngreuna toate celelalte repetiții ale vieții, făcându-ne să fim învățăcei stângaci, uluiți, fericiți. Citește mai departe…
Comentează