Am considerat până acum că puterea mea de a renunta la propriile dorințe pentru a le îndeplini pe ale altora e un semn de noblețe. Am fost convinsă că așa ar trebui să facem cu toții. Mi-am descoperit, însă, tot felul de frustrări și nedumeriri adunate de-a lungul timpului. I-am văzut pe cei din jurul meu obișnuindu-se cu apucătura mea ciudată de a pune înainte de toate visurile lor și considerând firesc să mă lepăd de dorințele mele ca de ceva rușinos. Și m-am pomenit așteptând, cu mâna întinsă, la porțile recunoștinței.
Probabil că există pe lume oameni care sunt în stare să-și trăiască viețile punându-se pe de-a-ntregul în slujba celorlalți. Care nu așteaptă nimic și nu se amărăsc atunci când sunt priviți fără de respect, chiar dacă știu că au făcut doar gesturi demne. Dar eu nu sunt chiar atât de generoasă. Eu aștept să îmi fie întoarse faptele bune și nădăjduiesc să își amintească cineva și de dorințele mele. Iar dacă, totuși, asta nu se întâmplă, mă simt singură și oropsită, iar nefericirea mea umbrește totul în jur. Citește mai departe…
Comentează