In atâția ani de televiziune, dacă aș pune cap la cap scrisorile pe care le-am primit, probabil că m-aș plimba, de câteva ori, cu ele, în jurul Pământului, pe la Ecuator. Telespectatorii mei nu mi-au scris numai referitor la emisiunile mele. Nu doar m-au lăudat sau m-au criticat, purtându-mă între agonie și extaz, dar mi s-au și adresat, de nenumărate ori, după o mână de ajutor. Mi-au cerut bani, case, pile pe la primării, intervenții pe lângă anumiți medici celebri, locuri de muncă, dar și sfaturi pentru viață. Acestea din urmă sunt cel mai greu de dat. Cum poți să-ți asumi responsabilitatea „trimiterii” unui om pe o cale pe care tu o crezi a fi bună pentru el? Și dacă sfatul tău dă greș? Dacă , în loc să-l ajuți, il nenorocești și mai tare? Dacă nu ți-o va ierta toată viața? …Am privit întotdeauna cu prudență oferirea de sfaturi persoanelor necunoscute.. Am citit însă , de fiecare dată, scrisorile primite și, pe unde am putut, am ajutat. Unele au rămas însă în aer. Din motivele mai sus prezentate. Multe dintre ele le-am păstrat. Le-am clasificat ca și ” NEREZOLVATE”. Schimbând numele expeditorilor, am să încerc să le redau mai jos, una câte una, săptămânal. Și am să vă rog pe voi, femei de 10 ce sunteți, să le dați, în locul meu, câte un sfat celor aflate în impas. Și poate, făcând o înțeleaptă medie aritmetică a sfaturilor voastre, împricinatele vor reuși să ia decizia corectă. Iată și o primă scrisoare :
Dragă Marina,
Nu mă cunoști, evident. Dar eu te știu de mult din emisiunile tale și am încredere în experiența ta, așa că m-am gândit să-ți cer un sfat. De fapt, ție și colegilor tăi.. Am 34 de ani și lucrez la o companie de IT. Câștig foarte bine și călătoresc prin toată lumea. S-ar zice că o duc perfect, dar nu e așa deloc. Fiecare ban pe care îl primesc e muncit din greu, iar viața mea personală s-a dus dracului. Am avut un iubit care lucra tot în branșă, cu care am fost nouă ani, dar la un moment dat și-a luat câmpii și a plecat în Canada. Acum are un serviciu normal acolo, s-a însurat tot cu o româncă și zice că e fericit. Eu nu sunt, deși am bani și mă plimb prin lume. Dar care-i problema pentru care ți-am scris? Fiind la Paris, am cunoscut întâmplător un băiat. Era un amărât, scotea un ban parcând mașinile în fața hotelului. Nu știu cum, dar m-a atras. Poate pentru că era mereu vesel și zâmbea. Dinții ăia albi, strălucitori, în contrast cu pielea lui mată, m-au cucerit. L-am luat din parcarea hotelului și l-am adus aici , pe șest. Nimeni nu știe, nici cei de la serviciu, nici mama, care stă la Suceava și vine destul de rar pe aici. Problema e că Abdel e tunisian. Asta pică rău, în contextul ăsta cu refugiații…Nu-mi pare rău de ce am făcit, și nici nu cred ca Dumnezeu mi-a luat mințile, caci Abdel e un băiat nemaipoment. E harnic, face totul în casă, nu bea, nu fumează. Acum ce să fac? Să mă implic mai mult în chestia asta? Adevărul e că nu știu nimic despre trecutul lui, familia lui, nici măcar dacă a făcut vreo școală. Adică el îmi spune, îmi tot povestește, dar nu am cum să verific nimic. Dacă se află de el va fi un scandal uriaș îți dai seama, dar eu simt că e prima dată cînd mă simt împlinită și iubită. Tu ce părere ai?
Ela
Ei…ce ziceți? Personal, sunt tentată să-i reproduc Elei un citat care..la naiba! nu mai știu exact cui îi aparține: „dacă ai prins fericirea, nu-i da drumul : s-ar putea să nu te mai întâlnești niciodată cu ea”. Voi ce sfat i-ați da, în locul meu?
Comentează