Foto : Elena Cristescu
Iubesc numărul 10. De când eram școlăriță și mă întorceam victorioasâ acasă de la școală, cu câte un 10 în carnet. Erau micile mele victorii și mă bucuram citind încântarea in ochii părinților mei. Vremurile s-au rasucit rau de tot, și acum acei 10 de odinioară nu mai valorează nici cât o ceapă degerată. Mai mult, așa cum obișnuia să îmi spună fiul meu atunci când îl mai mustram pentru micile rateuri școlărești : “ în vremurile noastre, mami, copiii de 10 ajung să lucreze pentru copiii de 5!”. Și câtă dreptate a avut!
Dar să revenim la iubirea mea pentru numarul 10. Deși intensă și constantă, are si ea mici excepții. 
Bunăoara astăzi a fost a 10-a zi a șederii noastre în Finlanda si deși atingerea numărului cu pricina ar trebui să mă bucure, sunt oarecum tristă. Ma obișnuisem cu Helsinki, cu orașul acesta așezat, cu acel calm întipărit și în structura sa citadină dar și în ADN-ul locuitorilor săi, mă obisnuisem să nu mă ciocnesc într-una de grăbiții trecători pe stradă, cu nasurile înfipte-n caldarâm, sa nu 
aud acele “Băi!” și “Hăi!”mioritice, sa nu tresar la claxoanele agresive ale mașinilor și… parcă pe undeva începusem și eu să devin un pic finlandeză. Ma obișnuisem până și cu anevoiosul crăpat de ziuă, dar și cu întunecarea aceasta timpurie, care comprimau ziua făcând-o numai bună de strecurat 
în buzunar; începusem să-mi placă să târguiesc la ”K” – supermarketul mai frecvent decat Mega-Image-urile noastre, deja dobândisem și ceva “ repere citadine”, pe langă treceam ca și cum aș fi trait aici de o veșnicie : Magazinul de lux
STOCKMANN, stația tramvaiului 6, celebra cafenea Egberk, silueta Gării Centrale, tunelul ce înghițea vehicolele de pe strada Hotelului Albert și alte cateva asemenea lor, care făceau toate ca orașul să-mi devină încet-încet familiar. Dar, cum orice învăț are și dezvățul său, a venit, așadar, ziua cu numărul 10, debutând cu același mic dejun- ultimul la Helsinki – cu al său iaurt înecat în fulgi de tot felul și fructe de pădure, uneori atât de congelate, incât mușcând din ele, si țeam cum un fior nordic îmi traversează dantura.
…Pentru ora 15, drăguța de Cristina Halacu-Nicon ne promisese ajutorul Ambasadei pentru a ajunge la aeroport ( pe check-in-urile trimise de Perfect Tour figura ora 18 ca ora de decolare), așa că jumătatea de zi pe care o mai aveam la dispoziție am fragmentat-o in câteva acțiuni “în jurul casei”. Bagajele noaste fuseseră făcute de cu seară, înghesuind în ele și acele suveniruri pentru acasă aduse din îndepărtata Laponie, dar și cumpărăturile făcute prin prăvăliile capitalei Finlandeze. Bagajul meu conține în plus vreo două kile de broșuri, pliante și cărți despre fiecare din obiectivele vizitate. Este de fapt o parte din documentația pentru 
cartea mea. In rest, ne lăudăm cu dulciuri de la FAZER ( brandul finlandez de produse de ciocolată), produse din pește specifice Nordului, haine și jucării ( asta în bagajul Elenei!) , precum și suveniruri de tot felul aduse la numitorul comun al steagului Finlandei aplicat pe ele și care le deosebește de suratele lor, aproximativ identice, cumpărate la Oslo, Stockholm, Copenhaga. Nu, prețurile nu sunt deloc mici în Finlanda, probabil că in final, convertită din Euro în lei, suma cheltuită de noi ar deveni dezarmantă, dar…cine îndrăznește să facă astfel de calcule?!? M-a învățat cineva să nu traduc niciodată prețurile din Euro în lei, atunci când mă aflu în străinătate, că îmi stric dispoziția. Si-atunci…de ce să mi-o stric și să nu rămân cu imaginea frumoasa a unei călătorii de vis?!?
Pentru că tot ne aflam în ziua plecării, am convenit să bifăm un obiectiv care ne ieșise în cale în nenumărate rânduri, dar pe care, aflându-ne mereu pe fugă, l-am tot amânat. Iată însă că i-a venit rândul, în ultima zi a șederii noastre : GARA CENTRALĂ din Helsinki, cea pe care BBC a desemnat-o, în 2013, ca fiind una dintre cele mai frumoase gări din lume. Nu întâmplător, imaginea sa a devenit simbolul căilor ferate finlandeze, ea fiind totodată investită în nenumărate clipuri publicitare ale unor companii finlandeze de succes.
Stăm, iată, față-n fața cu impunătoarea să clădire, proaspăt coborâte din tramvaiul 6. Deși e deja februarie,
beculețele de la Craciun încă spânzură, în perdea, peste fațada ei. 4 statui umane imense flanchează intrarea în gară – cate doi, de fiecare parte a uriașelor usi, pe care un anunț glăsuiește că Gara este deschisă între orele 5 dimineața și 23. De pe turnul uriaș, ceasul gării arată ora 9,30. Al telefonului arată în plus și cele -8 grade ale dimineții, care ne rostogolesc în viteză în interiorul edificiului, unde deodată ne este cald și bine. Cât timp colindăm și facem poze, să vă povestesc câte ceva din lunga istorie a celei mai importante gări finlandeze, traversată conform statisticilor, de 240. 000 de suflete pe zi, ceea ce o face să fie cea mai frecventată clădire din Finlanda. Peste jumătate din cei de mai sus sunt înghițiți de cele aproape 900 de trenuri care pornesc sau opresc aici.
Căile ferate au prins aici “viață” în 1860, făcând parte din programul de impulsionare a economiei finlandeze, propus de împăratul Alexandru al Rusiei . Impunătoarea clădire înălțată din granit finlandez și proiectată de Eliel Sarinen, a fost inaugurată ceva mai tarzior, pe la 1919, construită fiind într-un mix de stiluri – 
gotic și Renaissance, cele folosite de regula în construcția gărilor europene ale acelor vremuri. Gara actuală nu a fost de la început cea pe care o vedem. Pentru aceasta din urmă a fost lansat un concurs de priecte, în 1902 , ceea ce a condus la o luptă acerbă între arhitecții vremii. Concursul nu a dat roade, datorită unor diverse conflicte interne ( și la ei, ca și la noi!), el fiind apoi repetat iar arhitecții finlandezi fiind provocați la o nouă competiție, pentru 
designul fațadei și pentru clădirea administrației. Învingător a fost proiectul lui Bruno Granholm, foarte asemănător gării din Frankfurt. A urmat apoi un nou concurs de design, în dorința ca felul in care va fi construită gara să repete același stil romantic și foarte “național finlandez”, in care tocmai fusese construit Muzeul National. Total greșit, având în vedere destinația atât de diferită a clădirilor. În fine, dintre cei 21 de participanți, concursul a fost câștigat de proiectul extrem de 
național și romanticist al lui Eliel Saarinen. S-au ridicat însă numeroși contestatari, invocând faptul că gara ar trebui să simbolizeze vremurile moderne, care nu au nicio legătură cu designul medieval din proiect. Hop și iată subiectul pentru o dezbatere amplă, pornită de la această contestație ( te joci cu artiștii?) , subiectul devenind numărul 1 în presa vremii. Până și benzile desenate, apărute în presă, atingeau acest subiect, ilustrând viitoarea gară ca pe o peșteră medievală, în locul modernului edificiu pe care l-ar fi meritat Prezentul de atunci, iar urșii ce vegheau intrarea, prindeau viață, în 
caricaturi, sărind de pe soclu în stradă și atacandu-i pe locuitorii Helsinki-ului. Refuzând să participe la acest întreg scandal mediatic, Saarinen a operat totuși schimbări în proiectul său. După o lună de miere petrecută cu proaspăta sa soție prin Europa, s-a întors cu ideea de a renunța la stilul romanticist și a regândit total designul gării, făcându-l mult mai rațional. În 1909 proiectul a fost finalizat iar în 1919 oficialitatile au tăiat panglica de inagurare a
Gării Centrale din Helsinki. De ce a durat atât? Păi ați uitat că în acest interval a avut loc și Primul Război Mondial? Gara nu a avut o viată liniștită nici în timpul celui de-al
Doilea, fiind supusă unor repetate bombardamente. A scăpat, în final, pentru a cădea pradă unui incendiu devastator, în 1950, provocat de prăbușirea unuia din candelabrele sale. ”Ghinionistă, gara asta!” – gandesc, privind în sus și atentă să nu-mi cadă si mie 
ceva în cap, marcând o noua catasrofă planetară!😁 … Măsurăm cu pasul gara, surprinzându-i diferitele unghiuri și puncte de interes : holul central de 750 mp, puzderia de spații comerciale, cafenele, restaurante de talie XXL, lockere pentru bagaje, farmacii si puncte sanitare, case de bilete și, firește, largile peroane, 19 la număr, în zona carora, la această oră, pare a fi înca liniște. Sau poate că așa este mereu, caci în imensitatea gării aglomerația are toate șansele să pară diluată.
Incendiul devastator din 1950 a generat nu numai reconstrucția gării ci și extinderea sa graduală, până să
ajunga la forma care apare, iată, în fotografiile noastre. În 2010, chiar de ziua mea 😁, pe 7 iunie, a fost trecut în acte numele oficial al gării “ Gara Centrală din Helsinki”. Impunătoarea lucrare a lui Eliel Saranen – una din piesele de top ale carierei sale – reprezintă unul dintre cele mai importante obiective ale orașului și una dintre cele mai reprezentative lucrări pentru arhitectura finlandeză. 
La ieșire, ne fotografiem încă o dată în fața Gării, astfel încât să apară în imagine statuile uriașe ( 4 la număr), ținând în mână lanterne menite să lumineze, simbolic, drumul călătorilor către destinațiile lor. Ele apar deseori în reclamele VR, operator guvernamental al căilor ferate finlandeze, “oamenii de piatră” devenind un soi de mascotă a CFR-ului finlandez.
Ne verificăm ceasurile dupa cele de pe Turnul Gării ( unul dintre cele mai faimoase obiective ale capitalei finlandeze și, la vremea concursului despre care v-am vorbit, cea mai înaltă construcție din Helsinki) și decidem că ne-a rămas puțin timp pentru a …”ne încălzi” într-unul din centrele comerciale alăturate. Doar este ultima zi în Finlanda și, prin buzunarele valizelor, ne-a mai rămas ceva loc pentru ultimele cumpărături. Prețurile sunt piperate, de aceea, ca tot românul, devenim sensibile la indicatoarele roșii ce marchează zona de “Reduceri de sezon”…
….La cațiva pași de Gara Centrală din Helsinki, in același district Kamppi, se afla LASIPALATSI ( in traducere “Palatul de gheață”) – o altă clădire celebră a orașului. La prima vedere – nimic deosebit. Însă parcurgandu-i cartea de vizită, aflam că este una dintre cele mai funcționale clădiri din Helsinki și că are și o dată a nașterii extrem de îndepărtată : anul 1930. 
Autorii – trei tineri arhitecți ai vremii – Viljo Revell, Heimo Riihimäki și Niilo Kokko, au încercat să rupă gura târgului de atunci, propunand o variantă temporară de clădire ( asta le fusese “tema” primită), urmand ca pe locul său să fie construită ulterior varianta modernă, definitivă. . Lasipalatsi adună laolaltă birouri, restaurante, un cinematograf. Decenii întregi, când spuneai Lasipalatsi, spuneai “Băcănia Varuboden”, Oy Siemens AB” si 
“Gelateria OK” – branduri extrem de cunoscute ale acelei perioade, care își aveau aici business-uri puternice. La momentul inaugurării sale, Cinematograful Bio Rex a fost unul dintre cele mai mari din oraș, aici proiectându-se deseori în premieră filmele finlandeze. Multă vreme clădirea nu a fost renovată, până când autoritățile din construcții au luat taurul de coarne și, impunând niște taxe uriașe,
i-au determinat pe proprietari să declanșeze o renovare masivă. Abia din 1980 avem de a face aici cu un puternic centru cultural si de presa, conținând cafenele și sedii ale unor varii corporații in domeniul media și oferindu-le televiziunilor finlandeze spații pentru transmisiile unor 
populare emisiuni matinale. În urma repetatelor procese de modernizare, clădirii i-a fost adăugat un muzeul celebru – Amos Rex – cel în care, cu cateva zile în urmă, vizitasem spectaculoasa expoziție a unui artist belgian, “ The Quiet Paradise”. Învârtindu-ne în jurul clădirii, remarcăm aceeași coadă imensă de acum câteva zile, la intrarea în Amos Rex ( expoziția nu si-a închis încă porțile iar finlandezii, mari consumatori de evenimente culturale și artistice, sfidează, iată, cele minus 7 grade din termometre, rezistând la o coadă pe care o estimez a dura nu mai puțin de doua ore. Cum e sa stai două ore în ger, pentru a vizita un obiectiv turistic? Cunosc bine sentimentul, căci am fost la randu-mi parte la ceva asemănător, într-o crâncenă iarna rusească de acum câtiva ani, când m-am încapățânat să-l privesc pe încremenitul Lenin, în Mausoleul său din Piața Rosie, la -25 de grade…
…Înainte de a ne transforma noi înșine în statui de gheață, aruncam un ochi și în curtea interioara a Palatului de gheață, unde revedem “vulcanii noroioși” fotografiați și la începutul săptamânii și care străjuiesc , împietriți, una din cele doua intrări în Amos Rex. Pe cea “de serviciu”, prin care am pătruns și noi atunci, oarecum fraudulos, fluturându-ne în fața Pazei fermecatele legitimații de presa… Privim instinctiv – eu- la ceasul de pe mobil, Elena – la 
aplicația care ne ajută să ajungem la hotel. În drum, oprim la un ultim Capuccino, așa, de despărțire, alegând o cafenea pe care o ochiserăm demult . Poarta numele vestitei companii finlandeză de ciocolată, ale cărei produse și materie primă se regăsesc în vitrinele apetisante. Un Capuccino este 4 Euro ( asta pentru curioși), îl savurăm și…oftăm, cu ochii la ceas…
…Este ora 13 si ne coborâm în grabă bagajele din cameră, cerându-ne scuze în fața recepționerului. Check-out-ul este anunțat oficial la ora 12, însa domnul draguț de la Receptie este tot același căruia i-am oferit ieri un mic set de produse ceramice romanești, ca amintire, și care ne privește acum îngaduitor, dar și cu milă, văzand cum ne opintim sa extragem din lift valizele supraponderale. Căutăm un locșor linistit în cochetul hol al hotelului, care aduce a o elegantă sufragerie de acasă și așteptăm ultima întâlnire a expediției noastre și pe cea mai “oficială”. Imposibil de programat în zilele anterioare, datorită unui program sufocat, are loc azi, ca un fel de “cireașă de pe tort”, interviul cu Excelenta Sa, doamna Maria Ligor, 
Ambasadorul României la Helsinki. Un dialog relaxat, care îmi completează informațiile despre Finlanda și finlandezi, are așadar loc pe canapelele confortabile ale hotelului, Elena gravitand în jurul nostru și
suprinzându-ne din diferite unghiuri discuția. Îi multumesc în final doamnei Ambasador și echipei sale ( Cristinei Halacu-Nicon în special) pentru întregul sprijin logistic și , știind ca interlocutoarea mea a fost îniante Ambasador al Romaniei în Canada, îi ofer 
doamnei Maria Ligor cartea mea despre cel ce, pe timpul mandatului domniei sale, s-a aflat de asemenea în Canada, ca și Consul general la Montreal. “- Da, chiar am colaborat cu domnul Victor Socaciu!” îmi raspunde doamna Maria Ligor, mulțumindu-mi pentru dar, după care ne da în primirea colegului de la Ambasadă, domnului Florin Gornea, care ne încarcă în masina domniei sale și ne lasă în Aeroportului din Vantaa, după un drum presărat cu dialoguri pline de umor și “dedesubturi” pe care nu apucasem încă să le aflăm, despre drăguții finlandezi si obiceiurile lor, unele atât de diferite de ale noastre.
Ce a urmat? Selfie-ul de rigoare, dupa care drumul obișnuit al călătorilor spre țările lor, cu pașii pe care îi cunoașteți și voi atât de bine. După o escală într-unul din cele mai mari aeroporturi din lume, la Amsterdam, cursa KLM ne depune pe pământ românesc, unde Mugur si Alex – prețioșii Elenei – ne întâmpină – unul activ, celalalt, doborât de somn, în mașina încălzită. Bun găsit, România! Ceasul arată ora două noaptea. Tare a frumos totul!
Comentează