Aveam șaisprezece ani, citeam poezii de Eminescu, Poe și Rimbaud și eram îndrăgostit de o fată cu un an mai mică decât mine, A. Amândoi scriam versuri și ne lăsam narcotizați de dragoste până la uitarea de noi înșine, scandalizându-ne părinții. Se spunea despre noi – și, culmea, era adevărat – că obișnuim să ne plimbăm prin cimitirul de pe dealul din estul orașului. Nu eram sataniști, nici nu apăruse cuvântul, nu voiam să epatăm, dar ne plăceau adierea de veșnicie și melancolia din acel loc. În plus, A. mă învățase un joc… literar: să citim împreună inscripțiile, cele mai multe în versuri, de pe monumentele funerare. Ne așezam pe câte o băncuță de lemn și citeam cu glas tare, eu sau ea, acele versuri, unele luate din Coșbuc sau Vlahuță, altele improvizate de necunoscuți. Toate sunau straniu în acea ambianță și ne impresionau.
Paznicul cimitirului și un vlăjgan – nepotul lui – care întotdeauna îl însoțea ne puseseră, cred, gând rău și intrau în vorbă cu noi, rânjind insinuant, ori de câte ori aveau ocazia. Nu ne-am mai simțit în siguranță în cimitir și nu l-am mai vizitat. În schimb ne-a venit o idee trăznită: să fugim în lume (ca Elvira Madigan cu ofțerul ei, de care, pe atunci, nu auzisem). În Bucovina, „în lume” înseamnă în pădurile întinse, scufundate într-un misterios întuneric verde, prezente în tot ținutul.
Am făcut deci nebunia asta. Am dispărut amândoi de acasă, fără să-i anunțăm pe părinții noștri, fără să luăm cu noi vreun bagaj, nici măcar un sandviș, am cutreierat o pădure de fagi, cu poiene și hățișuri de aluniș, până ne-am stabilit pe malul unui pârâu de munte. Aveam la mine, prin buzunare, țigări, chibrituri și un briceag, Cu acel briceag, numai cu el, ajutat de A., am a tăiat, zi de vară până-n seară, nuiele de alun și am înjghebat din ele o colibă relativ încăpătoare. Apoi ne-am împletit un pat din tinere ramuri, nu unul mortuar, cum visa Eminescu, ci unul nupțial. Am petrecut acolo zile și nopți de vis. Dimineața ne spălam în apa rece a pârâului. Eu prindeam cu mâna, dacă aveam noroc, câțiva păstrăvi, pe care îi frigeam la un foc făcut din vreascuri. Adunam și scoici, melci, bureți, jir, alune. Iar apă de băut luam direct din pârâu, ducând-o la gură în palmele făcute căuș. Totuși, după patru-cinci zile începuserăm să suferim de foame. Săruturile, oricât de mult prelungite, nu ne mai săturau.
Și nici nu mai eram atât de vigilenți, cum fuseserăm la început. Într-o seară a trecut pe foarte aproape de noi un călugăr, chiar în timp ce ne sărutam. S-a uitat lung și pătrunzător la noi, apoi a mers mai departe. Eram siguri că o să anunțe Miliția (care, de altfel, cum aveam să aflăm ulterior, fusese deja alertată de părinții noștri). A doua zi dimineața a apărut din nou călugărul și, fără prea multe cuvinte, ne-a dăruit o oală de lut cu lapte prins (numit „chișleag” în Bucovina, cu un cuvânt luat de la ucraineni) și ne-a binecuvântat. Apoi a plecat cu pași mici și grăbiți, puțin aplecat în față, ca și cum n-ar fi vrut să-l mânie cu vreun semn de trufie pe Dumnezeu.
(Text apărut în „România literară” nr. 41/ 2020)
Comentează