Bombănelile Marinei Editoriale

Nu te mai iubesc!

De cele mai multe ori, aceste cuvinte vin ca un trăznet. Cerul ne cade pe cap, capul ne cade de pe umeri, făcând loc unui munte, pe care-l vom purta o vreme îndelungată. Posibil, toată viața. 

Nu e ușor nici să accepți aceste cuvinte, cum nu e ușor nici să le adresezi. 

În primul caz, când ești destinatarul lor, viața ți se dă peste cap. Îți va lua destul timp să-ți lingi rănile, să te rupi de trecut și să te reconfigurezi. Asta cu “ruptul de trecut”, deși o vântură toți psihologii planetei, este cea mai anevoioasă parte a ecuației… Nici reconfigurarea nu e ușoară. Pornind de la relația pe care o are cu iaurtul cel ce s-a fript cu ciorba, nu e ușor să o iei de la capăt. Mai ales dacă te consideri nevinovat, in ruptura proaspăt întâmplată. Vei vedea un potențial “nu te mai iubesc” în ochii oricărui partener spre care vei mai privi. Dar… n-ai încotro: vei trage aer în piept, îți vei repeta că “viața merge înainte” și, cu ajutorul ptrietenilor și literaturii de specialitate, o vei împinge într-acolo. Vei fi însă – repet – circumspect, ori de câte ori ți se va mai spune “te iubesc”, căci te vei gândi mereu că, la un moment dat, acesta va eșua într-un “nu te mai iubesc”. 

Dacă a primi, de la viață, un brânci, sub formă de “nu te mai iubesc” este cumplit, nu este deloc mai ușor să-ti asumi tu însuți transmiterea acestui verdict, către o altă persoană. În fapt, către un alt suflet. Dacă ești milos din fire, cel mai groaznic lucru la care poți fi condamnat, este acela de a-i adresa cuiva, care stii că te iubeste, tragicele cuvinte “nu te mai iubesc!”. 

Mulți evită să le rostească, în mod direct. Din milă, însă de cele mai multe ori din lașitate, prelungesc agonia unor relații care oricum,  făceau de multă vreme echilibristică pe buza prăpastiei. Atitudinea acestor inși e diferită: fie dau de înțeles, prin gesturi, că sentimentul s-a dus pe apa Sâmbetei, devenind grobieni, mojici, violenți, nemernici, fie recurg la și mai lașa viață dublă, devenind tandri, drăgăstoși, iubitori, devotați… însă cu o altă persoană, de care prima nu va afla niciodată. Sau, în cazuri de neînțeles pentru mine, va afla și o va tolera. Nemernicia primului caz și viața dublă, în al doilea  (care, până la urmă, tot în “nemernicie” se traduce ) nu sunt de scuzat. Alternativa lor rămâne ruperea pisicii în două, chiar dacă știi că victima va da, copios, apă la șoareci (că tot vorbim de pisică!). Persoanele demne vor plânge pe ascuns și-l vor feri pe celălalt de scene de isterie, ceea ce nu înseamnă deloc că suferă mai puțin. Pur și simplu, există mai multe grade de intensitate a suferinței și mai multe feluri de reacție, în caz de “nu te mai iubesc”. 

Un lucru este cert, mila și minciuna nu au ce căuta, între doi oameni care nu se mai iubesc. Chiar dacă acest “abandon” vine dintr-o singură direcție. 

Așa că, dacă nu mai iubiți pertenerii, spune-ti-le deschis! Tortura reciprocă nu ajută la nimic. Căci e al naibii de greu să și accepți că omul drag nu te mai iubește, dar să și accepți să fii iubit cu patimă, de cineva, pentru care nu mai simți nimic. 

Rubrică oferită de :

 

Uscatoare rufe