Dragi prieteni,
Revin după o scurtă pauză datorată unei vizite scurte în România.
Am fost împreună cu o parte din rudele de aici să le arăt o parte din Transilvania, puțin din Maramureșul istoric, Salina de la Turda, felul în care se sărbătorește ia românească de Sânziene, să-mi văd rudele și prietenii măcar câteva ore și am reușit să fac toate astea deși timpul a fost mult mai scurt decât mi-aș fi dorit.
Într-una din scrisorile primite între timp, cineva mă întreba de ce nu răspund zilnic la scrisori. Am să răspund mai jos la întrebarea asta, în mesajul pe care-l am pentru ea.
Pentru că bănuiesc că sunteți și voi în vacanță, vă doresc o vară frumoasă, cu soare, prieteni buni alături, o carte bună-n mână și fără vizite la doctori!
Narcisa
Bună Narcisa! De ce nu răspunzi zilnic la scrisori? S-ar crea o interactivitate mai mare, căci sunt sigură ca sunt destule femei care au a-ți adresa întrebări. Eu mă aflu în pragul divorțului, ceea ce nu e o tragedie, știu, dar o voi face iubindu-mi bărbatul. Nu pot face față însă infidelităților lui, care sunt din ce în ce mai „pe față”. El mă liniștește că sunt simple flirturi, dar eu știu că nu e așa. Am avut o operație care mă împiedică să întretin, o vreme, raporturi sexuale și, sincer, cred că e începutul sfârșitului. Ce mă sfătuiești să fac? Să fiu tolerantă sau radicală?
Mulțumesc, Narcisa. Elena S.
Dragă Elena S.,
M-am tot gândit în ce fel să răspund la întrebarea ta legată de faptul că scriu aici mai rar decât ți-ar plăcea. Am să răspund simplu și sincer, fără să încerc să cosmetizez răspunsul în niciun fel. Sper să nu ofensez pe nimeni și sper să se înțeleagă exact ce vreau să spun. 🙂
Eu fac ce fac aici din plăcere. Nu este un job, nu câștig bani din asta, nu am un blog de promovat și nici măcar un material muzical nou de prezentat. Pur și simplu o fac din plăcere și de dragul Marinei (pe care mi-ar fi greu s-o refuz, indiferent ce mi-ar propune). Dacă în restul anului am timp mai mult la dispoziție, vara timpul meu se micșorează direct proporțional cu felul în care se mărește ziua. Vara am mai multe de făcut în curte, în casă, când începe vacanța de vară plecăm mai des de acasă decât în celelalte vacanțe, din celelalte anotimpuri. Pe scurt, răspund mai rar pentru că am timp mai puțin, nu pentru că nu aș vrea s-o fac. E vorba de felul în care reușesc să-mi prioritizez activitățile, atât. 🙂
Legat de problema ta, acum. Cred că tu ești singura care știe exact care ți-e limita și în ce fel vrei să trăiești.
Dacă tu simți că e o situație continuu umilitoare, n-are nici un rost s-o întreții. Dacă el nu înțelege cât de tare te deranjează ¨simplele lui flirturi¨, dacă nu poate să-ți fie alături acum, când te afli într-o situație delicată, după operația de care zici, probabil că ai dreptate când spui că e începutul sfârșitului.
Stai de vorbă cu el și explică-i ce te deranjează și cât de mult te deranjează. Dacă ¨simplele flirturi¨atârnă în balanța lui mai mult decât faptul că tu te gândești la divorț, aș zice că n-ai pierdut nimic…
Bună ziua, stimată doamnă! Oare de ce tot timpul se spune că mamele sunt cele importante, devotate, sacrificate de dragul copiilor? Eu îmi îngrijesc copiii de aproape 7 ani singur, după ce nevastă-mea a descoperit plăcerea adulterului. Nu mă despart, pentru că neghiobii de la Tribunal sunt în stare să-i lase ei în îngrijire copiii, și n-aș răbda să văd așa ceva! Dar vă rog s-o lăsați mai moale cu „mamele”, că sunt destule cazuri în care tații sunt, de fapt, cele mai bune mame! G.C.
Dragă G.C. ,
Ai dreptate! Sunt cazuri în care tații sunt nevoiți să țină loc și de mamă, însă aș zice că astea sunt excepții de la regulă.
Femeile au fost făcute să nască, hrănească și crească copii, de aceea obișnuim să spunem că mamele sunt cele care fac diferența în evoluția copiilor. Din păcate sunt cazuri, așa cum este și cazul vostru, în care femeile nu își înțeleg și nu își îmbrățișează rolul minunat de mamă. Sunt multe cazuri, apoi, în care nici tații nu înțeleg să își depășească limitele și să facă tot ce pot pentru ca puii lor să nu simtă lipsa iubirii și grijii mamei, iar copii aceia ajung să trăiască neiubiți și nefericiți, în voia sorții, cu șanse mari să devină, la rândul lor părinți dezinteresați, adulți nefuncționali.
Pe de altă parte, aș zice că e absolut firesc și natural să ai grijă de copiii tăi, chiar dacă ești bărbat. Până la urmă, ăsta nu e un teritoriu rezervat exclusiv femeilor, nu e așa?
Copiii tăi au norocul să aibă un tată iubitor și cerebral, care îi pune pe ei pe primul plan, lăsându-se pe sine la urmă.
Ai toată aprecierea mea și sunt convinsă că printre cititoarele noastre sunt multe femei care îți trimit un gând bun, plin de admirație și dragoste.
Dragă Narcisa,
Personal, cred puțin în utilitatea unor sfaturi, pentru că tu, oricât de binevoitoare ai fi, nu ai cum să știi niciodată ceea ce se petrece cu adevărat în familia cuiva. Până la urmă, e o chestiune de nuanțe, de felul în care îți este prezentată o situație, care de multe ori e diferită, în viziunea celor doi soți implicați. Eu, spre exemplu, pot să-ți spun că soțul meu e un netrebnic o să-ți și aduc argumente în acest sens, iar dacă vei sta de vorba cu el, probabil că EU voi fi cea incriminată!
Anyway, eu nu-ți voi cere un sfat, ci doar, din curiozitate, te voi întreba cum ai proceda tu, în situația în care mă aflu: sunt căsătorită de 12 ani, am fost colegi de facultate, am lucrat 15 ani în aceeași bransă, la stat. Salarii mici, adică. Dar ne-am descurcat. De curând am reușit să mă mut la o companie privată, care mi-a triplat salariul. Am crezut că acest lucru va aduce bucurie în casa noastră, dar m-am înșelat cumplit! Soțul meu a început să mă terorizeze că stau prea mult la lucru, că-l neglijez, lucru complet fals, pentru că și înainte stăteam tot atât, e drept, în aceeași înteprindere. Eu cred că de fapt a început să se simtă într-o poziție de inferioritate, de „întreținut” al soției sale, lucru care i-a produs o nervozitate continuă, cu care mă exasperează zi de zi. Nu-l știam așa orgolios, și apoi, într-o căsnicie orgoliile nu au ce căuta. Una peste alta, atmosfera care a început să domnească în casa noastră mă face să mă gândesc tot mai des să renunț la serviciul nou și să revin la cel vechi, unde fostul meu șef tot trage de mine să revin, promițându-mi chiar o ușoară mărire de leafă. Dar nu mi se pare totuși normal să dau curs unor false reproșuri. Până la urmă e viața mea, sunt un om matur, nu fac nimic rău și culmea, o fac pentru familie. Ei, Narcisa, tu ce-ai face ca să readuci liniștea în familie? Magda P.
Dragă Magda,
Ce tare-mi plac scrisorile care încep cu ¨nu cred în utilitatea unui sfat¨, ¨nu cred în prietenia reală dintre femei¨, samd.
E adevărat că atunci când ni se cere o părere oricăruia dintre noi, nu avem cum să știm exact ce se petrece, știm doar partea de poveste a celui care ne-o spune. De aceea oricare din noi, în orice situație, fie că vorbim cu prietena/prietenul cel mai bun, fie că vorbim cu o rudă sau un coleg, atunci când ni se cere o părere (cred că observi că mă feresc să-i zic ¨sfat¨), noi ne spunem părerea vis a vis de povestea interlocutorului nostru, nu facem un reaserch, nici un focus grup ca să aflăm toate dedesubturile poveștii. În online e fix ca și în viață iar eu fac aici exact ce fac în viața mea de zi cu zi: când un prieten îmi cere o părere, îmi spun părerea 🙂 Nu vorbesc neîntrebată și nici nu pretind că sunt psihoterapeut.
Sigur, am să încerc să-ți satisfac curiozitatea și să-ți spun ce aș face eu într-o situație similară cu a ta.
Eu, dacă aș fi în situația ta, nu aș renunța la noul loc de muncă, mai degrabă aș face tot posibilul să-l fac pe el să se alinieze la noua situație. Așa cum singură spui, genul ăsta de orgolii nu-și au locul într-o familie. Cred că stând de vorbă ați putea ajunge la un numitor comun și asta ar fi doar în beneficiul familiei voastre. Ai putea să afli dacă bănuielile tale se confirmă și el se simte într-adevăr întreținut și inferior, iar dacă e așa, îndeamnă-l pe el să-și caute un loc de muncă mai bun decât cel actual.
Pân’ la urmă, fiecare din noi încearcă să evolueze de-a lungul vieții și e normal să-i ¨tragem¨ după noi și pe ceilalți, nu să ne complacem într-o dulce mediocritate sau, mai rău, să ne lăsăm trași înapoi în poziția inițială.
Bună, Narcisa! Tu ce i-ai spus fiicei tale, când s-a îndrăgostit prima oară? Când să accepte să facă dragoste cu băiatul respectiv? Am și eu o fiică de 17 ani și nu știu ce sfat să-i dau. De o lună se vede cu un băiat mai mare cu 10 ani și sigur se va ajunge curând în acest punct. G.M.
Dragă G.M. ,
Eu am reușit să înțeleg, în cele din urmă, că sunt două mari forțe cu care nu are rost să te pui: forța naturii și forța dragostei. 🙂
Dacă cu orice altceva mai poți avea sorți de izbândă, cu aceste două forțe nu are niciun rost să încerci, nu există nicio șansă să câștigi bătălia.
Eu i-am spus fetei mele că e vorba de viața ei, de experiențele ei, de trupul și sufletul ei. I-am spus că eu voi fi mereu aici, punctul ei de sprijin, indiferent ce va alege să facă sau unde o vor duce alegerile pe care le face. I-am spus că viața de adult nu e atât de ușoară cum pare, că nu e mereu totul roz, că vor fi dezamăgiri, despărțiri, că vor fi momente în care o să creadă că durerea pe care o simte e mai mult decât poate îndura, însă ea trebuie să învețe să-și managerieze emoțiile și deciziile dintr-un punct de putere personal, de responsabilitate, că trebuie să-și cântărească bine deciziile și să și le asume pe urmă, indiferent ce o împing prietenii sau cei din anturaj să facă. E vorba de hotărârile ei cu care va trebui să trăiască apoi toată viața.
Spui că fiica ta e încă minoră, are 17 ani iar prietenul ei are 27.
Eu n-am trecut prin asta, fiica mea are un prieten care e doar cu câteva luni mai mare decât ea, însă, sincer, cred că nu aș fi fost foarte fericită ca fiica mea minoră să aibă o relație cu un bărbat de 27 de ani.
Poate n-ar strica să ai o discuție și cu el, să vezi cam ce fel de persoană e și ce gânduri are.
În rest, cred că ar trebui toți să fim liberi să alegem alături de cine vrem să trăim și ce meserie vrem să avem, pentru că astea sunt alegeri cu care trăim pentru o perioadă lungă de timp, până spre sfârșitul vieții.
Vă doresc să aveți liniște și armonie, iubire și bună înțelegere!
Deci, problema mea, dragă Narcisa, e următoarea: iubesc două femei : pe soție – de 32 de ani, și pe colega mea de șerviciu, cea nouă. Sunt iubiri diferite, de prima mă leagă atâtea amintiri, copiii, o prietenie pe care n-as da-o pentru tot aurul din lume. De colega mea m-am îndrăgostit fulgerător, din prima zi în care si-a luat transferul la noi. E mai tânără cu 20 de ani, e proaspata, plină de viață, m-a trezit și pe mine dintr-o amorțeală pe care o credeam veșnică. Ea își face planuri legate de mine dar eu nu mă pot desprinde de sotia mea. Ce mă sfătuiești să fac, cum să procedez? Sa-mi schimb locul de muncă?
Narcisa, tu de unde ai știut , când te-ai îndrăgostit, dacă e suflet-pereche sau nu?
Bună ziua, stimată Narcisa! Sunt mamă ca și dumneata și am mari probleme cu fiica, care a implinit in lrimavara 18 ani, iar acum nu mă mai inteleg cu ea, imi spune mereu ca e majora si sa n-o mai dădăcesc . Cel mai recent conflict vizeaza o apropiată plecare la mare, pe care o plănuieste cu gașca ei, în pofida interdictiei noastre – a mea si a soțului meu. Nu stim cum sa procedam , pt ca ea ne amenința că oricum va pleca, chiar si fara aprobarea noastra. Are rost să ne punem de-a cirmezisul, sau mai bine cedăm, ca sa nu stricam iremediabil relațiile cu ea?