Mirosul de transpirație al bărbatului

 Concurs cu premii în cărți pentru cel mai bun răspuns

MOTTO. În fiecare număr am să reproduc o întrebare a mea și răspunsul Liei Faur, rugându-le pe femeile de nota zece din țară să-mi comunice ce anume ar fi răspuns ele la acea întrebare.

Iată întrebarea și răspunsul pentru a VII-a ediție a concursului:

– Cel mai mult mă surprinde importanţa pe care o dai igienei. Poate că este o exigenţă a ta sau a unor femei, nu a tuturor. Eu cunosc multe femei care se simt atrase, dimpotrivă, de mirosul de transpiraţie al bărbatului, de ceea ce evocă starea lui de sălbăticie. În treacăt fie spus, sunt sexologi care pretind că săpunul şi deodorantele aduc prejudicii vieţii sexuale, tocmai pentru că fac să dispară mirosul violent-provocator emanat de sex (miros cu care o căţea în călduri, de exemplu, îi înnebuneşte pe masculii de pe o rază de câţiva kilometri). Dar, mă opresc aici, pentru că nu îmi stă în fire să o fac pe specialistul. Sunt destui caraghioşi care, fără să aibă o pregătire de specialitate, se pronunţă cu aplomb în aceste probleme. Pot spune doar că, din câte ştiu, bărbaţii, mai mult decât femeile, au o predilecţie pentru recăderea, împreună cu partenera lor de dragoste, în animalitate, că din punctul lor de vedere puţină promiscuitate nu strică niciodată.

Mă întorc la încercarea mea de a reconstitui trăirile unei femei, de a fi şi eu, ca Orlando al Virginei Woolf, femeie, fie şi în imaginaţie, fie şi numai pe parcursul convorbirii noastre.

Pe vremea când erai încă un copil, cum îţi imaginai sexul bărbatului, sexul propriu-zis? Este o problemă de… imagologie. (Eu, de exemplu, copil fiind, îmi imaginam sexul femeii plasat mai în faţă şi având o formă de stea de mare. Am regăsit apoi această reprezentare, în mod neaşteptat, într-o povestire fantastică a lui A. E. Baconsky.)

 – Îţi voi răspunde, dar revin cu lămuriri asupra „igienei”. Există bărbaţi pe care transpiraţia îi face atrăgători, curge pe şira spinării şi le umezeşte cămaşa, desenându-le forme provocatoare pe spate. Sau le curge pe piept, un piept prin care le simţi respiraţia, care chiar te îmbie să o îmbrăţişezi.

Transpiră bărbaţii puternici, activi, care se mişcă urcând o creastă, făcând sport, sau fremătând sălbatic de dorinţă. Sunt bărbaţi lipsiţi de eleganţă în ţinută şi exprimare, dar care răspândesc forţa şi virilitatea tânărului Martin Eden, personajul lui Jack London. Pe aceştia îi urmăreşti după „miros”, cum spuneai.

Nu despre ei este vorba, ci despre acei bărbaţi slabi, de care transpiraţia se lipeşte şi persistă chiar şi când nu fac vreun efort. Care au comportamentul unui câine alungat de stăpân, atent în permanenţă la gesturile prietenoase. Care au halenă şi continuă să vorbească fără să înţeleagă de ce îţi fereşti faţa şi îţi schimbi poziţia corpului. Căderea în animalitate le este străină.

Astfel de bărbaţi fac gesturi care nu exprimă în vreun fel virilitatea şi atunci lipsa de igienă pare a fi evidenţa care îndepărtează. Într-un interviu acordat unei reviste, Nora Iuga povestea că mereu i-au plăcut bărbaţii slabi, şi argumenta atât de frumos, încât la sfârşitul textului începusem să-mi imaginez un astfel de bărbat. Era însă altceva, bărbatul timid cu virilitatea ascunsă sub masca timidităţii, care încurajat puţin rămâne al tău pe vecie. Bărbaţii de acest fel sunt ca nestematele, rari şi preţioşi.

Şi acum să mă întorc la întrebarea ta, vei fi mirat, dar eu, copil, nu-mi închipuiam că bărbatul are alt sex decât femeia. Când am văzut că sexul unui prieten de joacă este diferit de al meu, abia atunci am început să mă gândesc la asta. Se întâmpla devreme, aveam vreo şase ani, ne-am „destăinuit” reciproc. Eram fericită că sexul meu este mai delicat decât al lui, care mi se părea că a rămas neterminat. Sexul meu semăna cu un fluture, aşa cum îl desenam eu, cu aripile puţin alungite, al lui semăna cu o ramură. Nu era deloc atrăgător, dar simţeam o vie curiozitate să-l privesc de aproape ca pe un miracol ce se descoperă puţin cîte puţin.

Asta a fost atunci, dar crescând, m-a cuprins un fel de spaimă la gândul că sexul băieţilor creşte odată cu ei, iar al fetelor rămâne la fel de delicat. Mi se părea că fetele cresc, iar „fluturele” lor tainic, dintre coapse, poate fi cu greu descoperit.

Când am aflat şi mai mult, priveam cu durere orice cuplu, fiind convinsă că ceea ce se întâmplă între ei trebuie să fie extrem de dureros pentru ea. Că fata e o sacrificată, dar nu înţelegeam de ce acceptă acest sacrificiu. Mai cred şi acum că în actul sexual există sacrificiu, chiar dacă nu este remarcat, neapărat; unele femei plâng în timp ce fac dragoste, sau, odată cu orgasmul, izbucnesc în lacrimi. E tensiunea cu care se dăruiesc, e gestul suprem de adoraţie pentru el, dar şi nesfârşita despărţire de celălalt trup, care ar trebui să fie doar unul.