Cu ani în urmă, chiar în postul dinaintea Paştilor, am vizitat locurile sfinte de la Ierusalim și am trăit acolo o experiență dincolo de care nimic în sufletul meu nu a mai fost la fel. În biserica Sfântului Mormânt, stând și așteptând să-mi vină rândul pentru a îngenunchea lângă lespedea sub care e așezată însăși credința lumii, am ascultat povestea, atât de adevărată, a unui preot român care le explica celor de lângă el cum, în noaptea Învierii, flacăra de pe Mormântul Sfânt se aprinde singură. Şi cum acolo, în biserică, tot singure se aprind lumânările aflate în mâinile celor vrednici. Și, ascultându-i glasul, am știut, pentru prima dată, că e adevărat. Că așa cum „credința zugrăvește icoanele-n biserici”, tot așa, credința poate să aprindă lumânări și lumini în mâinile și-n sufletele noastre și poate duce semne de dragoste celor care au plecat, fizic, de lângă noi, dar ne sunt, încă, atât de aproape, încât uneori le auzim foșnetul glasului sau tresărirea râsului. Citește mai departe…
Comentează