Copii și tineri

Luciana, fiica poetului Lucian Avramescu, a debutat ca pictoriță

Tema copiilor de vedete am atins-o de nenumărate ori, în editorialele mele. Am încercat să fiu obiectivă, subliniind faptul că numele celebru pe care îl porți și pentru care părintele tău a asudat, preț de o carieră întreagă, nu funcționează neapărat ca un pașaport pentru propria celebritate. Copiii unor astfel de oameni celebri aleg să se distanțeze cât pot de mult de domeniul în care a excelat tatăl sau mama : celebritatea părintelui este o povară greu de dus, dacă gap-ul dintre talentul tău și al părinților este mult prea mare.  

Alții însă își urmează părinții, îmbrățișând fix aceleași profesii, clădindu-și cu trudă propria glorie sau, dimpotrivă, eșuând lamentabil, chiar dacă propteaua celebrului nume părintesc ar fi trebuit să le netezească temeinic devenirea. Despre cei ce eșuează, nu vreau să vorbesc. De regulă, publicul îi privește cu îngăduință, chiar milă, în memoria ilustrului lor părinte, rămas în conștiința colectivă. Și tot în numele acestuia, îi tolerează. Rezistă, astfel,  “pe piață” actori de mâna a doua, scriitori modești, artisti paraleli cu..arta, politicieni de doi lei, pe care îi menține pe linia de plutire doar numele faimosului lor părinte, precum și respectul colectiv față de acesta. 

Dar există și copii ai unor celebrități, care își moștenesc părintele valoros, ba chiar, in destule cazuri, îl și depășesc. Michael Douglas n-a fost cu nimic mai prejos decât Kirk Douglas, ilustrul său tată, Enrique Iglesias nu l-a făcut niciodată de râs pe Julio, tatăl său, Ianis Hagi e un fotbalist foarte bun, asemeni părintelui său, Angelina Jolie a devenit mai celebră chiar decât tatăl său – actorul John Voight, designerul Stella McCartney a știut să  ducă mai departe gloria numelui tatălui său, vestititul Paul McCartney și nici Ștefan Bănică junior nu si-a făcut de râs genialul părinte. În fața tuturor acestor copii – jos pălăria! Pentru că, repet, celebritatea părintelui e o povară greu de dus pentru un copil.

…Sunt foarte curioasă dacă faima la care cu siguranță va ajunge – și asta foarte curând – adolescenta Luciana Avramescu, o va întrece pe cea a părintelui său, excepționalul poet și  gazetar Lucian Avramescu. Deocamdată, Luciana nu are decât 12 ani și este unul din acei copii frumos crescuți de doi părinți responsabili, care se încăpățânează să respecte principiile educației de odinioară – cea solidă, bazată de valori reale și nevând de a face cu superficialitatea vremurilor noastre.

 Pe Luciana am cunoscut-o mai întâi ca scriitoare. Ea girează rubrica “Nu mai sunt copil” din  revista noastră online, iar textele ce-mi sosesc periodic dinspre Sângeru – colțul de rai in care locuiește familia poetului, sunt de-a dreptul fascinante. Ele adună într-însele candoarea copilăriei, amestecată cu o maturitate și o înțelepciune care vin de la părinți, din lectură și dintr-o frumoasă alcătuire interioară, aflată în evoluția firească a vârstei. “Ce copil talentat!” –  tot rostesc, de vreo 3 ani încoace, la fiecare text primit de la Luciana, încercând să deslusesc printre rânduri, frânturi din stilul inconfundabil și talentul uriaș cu care leagă  cuvintele între ele cel ce-i este tată. 

Și iată că Luciana mă surprinde din nou! 

Primesc de la Lucian, zilele trecute,  o invitație inedită : “Hai la Sângeru, la vernisajul expoziției de pictură a Lucianei!” …Luciana, pictor?!?

Bref…Mă aflu, iată,  la Sângeru, răspunzând cu bucurie invitației de mai sus, alături de colegul meu , regizorul Gini Ignat ; acesta  urmează să filmeze câteva secvențe pentru emisiunea “Femei de 10, Bărbați de 10”, unde copilul de 10 Luciana Avramescu merită cu prisosință un loc sub reflectoare. 

Conacul familiei Avramescu, moștenit de poet de la bunicii săi, a fost demult transformat în lăcaș de cultură. De ani buni, aici ființează unicul Muzeu al Pietrei din România ; în fiecare piatră sculptată din mirifica grădină a conacului – și sunt o armată întreagă! –  zace câte o părticică din sufletul poetului, cel care le-a adunat aici ani în șir, din toate colțurile de țară. Vizităm, preț de o oră, Muzeul, studiind fiecare încremenire în piatră ( inclusiv cele câteva lucrări semnate de celebrul George Apostu, care își respiră tăcerea în vechea cramă a conacului Avramescu), fotografiindu-le, cot la cot cu colegul meu, numai bine cât să se adune invitații evenimentului. Nu sunt mulți, pentru că restricțiile turbatei pandemii au subțiat numărul celor care altminteri s-ar fi dorit părtași la vernisajul tinerei pictorițe. Dar atâția câti sunt, sunt “de 10” toți : fostul primar al Ploieștilor, managerii unor companii de succes, colegi de breaslă ai lui Lucian Avramescu. 

…Lăsăm soarele dogoritor să prăjească in continuare pietrele din Muzeu și ne retragem în sala de evenimente din preajmă. Incinta rustică, îmbrăcată în sobrietatea pe care i-o conferă lemnul ce domină suprafața, este colorată de lucrările Lucianei. Câteva zeci, pe care “edilii”-părinți le-au atârnat de grinzi, de zindurile albe, le-au aranjat pe mesele din piatră, încercând să pună în valoare talentul proaspăt descoperit al junioarei . Spun “proaspăt descoperit”, pentru că Luciana a început să picteze din acest an, iar izolarea venită la pachet cu pandemia i-a oferit răgazul de a-și lăsa gândurile să zburde pe pânza albă, ghidându-i pensula pe urmele lor. A rezultat o colecție atât de diversă, pe cât de jucăușă este imaginația autoarei sale.

“Pentru mine pandemia nu a fost “stat acasă”, a fost “muncă acasă”. Nu pot să spun că atunci când pictez, mă relaxez. Când încep să pictez, eu pâtrund de fapt într-o lume albă, în care nu sunt decât eu și pânza. N-am o idee de dinainte, ci pur și simplu, pun vopsea pe pânză și ..Domnul alege ce se întâmplă cu ea! Și…îmi place ce iese!” 

Cum  se numește expoziția? – încerc s-o trag de limbă pe Luciana, încercând să aflu, de fapt , ce  numitor comun – pe care eu nu l-am sesizat – leagă între ele lucrările tinerei domnișoare. “Cu și fără nori” – răsună zglobiu răspunsul Lucianei. Îi urmează imediat și explicația : “Atunci când am început să pictez, primele mele 10 tablouri aveau nori. Practic , norul devenise un simbol. “. “ Tu ești o persoană însorită sau înnorată?” – continui eu cu întrebările, răpind-o pe Luciana din mijlocul fanilor săi, care încep deja să-și revendice tablourile preferate. ( În speechul de debut, Giorgiana Avramescu – mama – anunțase că fondurile colectate în urma vânzării tablourilor vor lua calea Muzeului Pietrei, aflat intr-o dezvoltare continuă) .

“- Nu sunt nici foarte veselă – îmi răspunde Luciana – dar nici atât de tristă. Sunt normală!” O întreb dacă-i este mai simplu  să scrie sau să picteze . Îmi spune că amândouă le simte ca pe o parte din ea, dar că pictatul îi iese mai ușor, parcă.. “Atunci când  scriu, îmi SPUN povestea , iar atunci când pictez, imi ARĂT povestea!”. 

Nu știu –  și nimeni nu poate ști – care-i va fi parcursul,  tinerei Luciana,  copilița plină de candoare de astăzi, aflată la complicatul hotar al pubertății… Poate va rezulta din ea o mare scriitoare ( spre încântarea părintelui său, ce i-a sădit în ADN sămânța scrisului). Sau poate va colora sălile de expoziții ale Planetei cu picturile sale, pline de substanță și  culoare. Sau…cine știe? Poate Destinul va face o întorsătură neașteptată – așa cum îi  este în caracter –  și Luciana va deveni un medic de renume, un diplomat de carieră sau un dascăl strălucit. Cert este că așchia părinților a sărit foarte aproape de trunchi, și ca Luciana Avramescu, pictorița de astăzi și condeierul plin de har , este unul din acei copii valoroși,  care ne fac să nu ne pierdem speranța ca România nu este încă de tot pierdută…

Iar acum haideți să facem un tur virtual al expoziției!

 

Uscatoare rufe