La Xi’an, fără Facebook… – Jurnal de călătorie (X)

Acum o să spun un adevăr plin de înțelepciune, iar dumneavoastră veți fi impresionați de profunzimea gândirii mele: orice început are și un sfârșit! (v-am dat gata, nu?!? 😁😁😁) … Al călătoriei noastre va fi mâine (de fapt, mâine va începe lungul nostru drum către casă), așa că astăzi (joi) am avut un program ceva mai lejer: o vizită și două interviuri. De fapt, programul o fi fost el mai ușor, dar interviurile au avut o mare greutate. Veți vedea imediat și de ce…

E ora 9 și drăgălașa Lynn ne așteaptă în holul hotelului, împreună cu dl. Luo, care a coborât ceva mai devreme pentru a o ruga pe tinerica noastră însoțitoare să-l școlească în ale download-atului pozelor din atașamentul mailurilor. Domnul Luo e exact ca și mine: tehnica avansată îi dă bătăi de cap și singura noastră salvare, a mea și a lui, o reprezintă tinerii, cu mintea lor sprintenă și abilitățile de invidiat. Văzându-i pe cei doi înșurubați în telefonul mobil al domnului Luo, îmi vine în minte saalvatorul meu Victor, pe care și eu îl accesez, ori de câte ori îmi pierd urechile în câte ceva. Și deodată mi se face dor de casă…

Ne rostogolim cu toții către microbuz și pornim la drum. Ceva pare schimbat: ștergătoarele de parbriz au încremenit! Azi e aproape senin și sosarele ne dă târcoale, vrând parcă să-și ceară scuze pentru absențele nemotivate din zilele trecute și să lase o impresie frumoasă, la final.

Astăzi vom vizita West Tang City, în traducere Cartierul de vest Tang. Se numește așa, firește, pentru că se află în vestul orașului și pentru că majoritatea clădirilor sunt construite în stilul dinastiei Tang. În plus, cartierul subliniază și mai mult faptul că celebrul Drum al Mătăsii a început exact în aceste locuri. O spun, fără cuvinte, atât corabia impunătoare, ridicată pe un piedestal chiar la intrarea în cartier, dar și cele două cămile uriașe din bronz, cocoșate de greutăți și care se află într-un plan ceva mai îndepărtat. De jur împrejur – clădiri istorice, construite, cum spuneam, în maniera Tang și care dau locului un aer special, cu parfum de Trecut. Sarea și piperul cartierului le constituie strada comercială, intitulată chiar așa: “Drumul mătăsii” și care adună destule simboluri ce sugerează cel mai faimos drum al antichității.

Ne amuzăm, fotografiindu-ne alături de o monedă chinezească de altădată, supradimensionată, așezată în chip de monument la intrarea pe spectaculoasa străduță comercială. Lynn ne spune că, cei care-și vor strecura capul prin orificul pătrat decupat din suprafața monedei, vor avea noroc cu carul, drept care, și eu, și Marian și domnul Luo ne grăbim să ne fotografiem vârându-ne capul prin gaura din monedă!

E dimineață încă, și “Drumul mătăsii” este prea puțin umblat. Pentru filmările noastre nu e chiar un lucru fericit; degeaba ghida arondată ne asigură că în fiecare seară și mai ales în weekend, aici nu ai loc să arunci un ac. Spațiul mustește de magazine și cafenele, dar nu de orice fel, ci filmăm zone întregi, dedicate acelor țări ale lumii, străbătute cândva de caravanele pornite pe Drumul mătăsii. India ocupă un loc însemnat în peisaj (doar de acolo a fost adus budismul în China!), așa că Buddha este prezent peste tot, în chip de statui împrăștiate printre magazinele cu mărfuri indiene și restaurante cu specific indian. În același fel se întâmplă și cu Thailanda, Rusia, Japonia și alte țări legate odinioară de vestitul drum: toate își au părticica lor din strada comercială, iar o plimbare asemeni celei pe care o facem noi, îți lasă sentimentul că ai strabătut, în câteva ore, o felie însemnată din planetă. Îmi cumpăr, în grabă, două eșarfe din mătase și după ce conchidem că “obiectivul a fost rezolvat”, ne îndreptăm spre hotel. După ce vom prânzi, ne vom reuni din nou, pentru a merge la întâlnirea cu una din personalitățile de primă linie ale culturii chineze.

Xiao Yunru este om de cultură, scriitor, în tinerețe – jurnalist (“-Putem spune că suntem colegi!”- ține să-mi precizeze!), apoi critic literar, caligraf, ambasador cultural al Provinciei Shaanxi. Are aproape 30 de cărți publicate, foarte multe dintre ele dedicate cercetării Drumului mătăsii, traduse fiind în numeroase limbi. Xiao Yunru este un scriitor deosebit de apreciat și iubit de către cititorii săi, iar multe din cărțile sale au fost transformate în scenarii de film. Sunt onorată să-i iau un interviu și, pentru că genul acesta de interviuri de cultură nu reprezintă chiar specialitatea mea, pendulez între întrebări legate de cariera sa literară și cele legate de viață, de filozofia ei, de felul în care un om îndrăgostit de trecut percepe Prezentul, de hobby-uri și planuri de viitor. Deși are 75 de ani, Xiao Yunru este sprinten la vorbă și are un accentuat simț al umorului. Mărturisesc că, la început, m-am temut că spiritul mai nonconformist al interviului meu îi va displăcea, însă interlocutorul meu a fost încântat să-mi accepte toate provocările, presărând umor și tâlc în fiecare din răspunsurile sale.

Ne amuzăm teribil când, în final, domnul Xiao Yunru conchide, hâtru, strângându-mi cu putere mâna: “Eu, în viața mea, am auzit de patru români vestiți: Gheorghe Gheorghiu- Dej – pe când eram eu student, apoi Ceaușescu, apoi Mihai Eminescu și acum… dumneavoastră! “ Nu știu dacă să mă bucur sau nu de această asociere😁, dar totuși îi ofer din toată inima penultima sticlă de Cotnari din stocul cărat la Xi’an. Primesc în schimb două din valoroasele sale cărți, cu autograful autorului – evident în chineză! După care ne îmbarcăm cu toții în microbuzul Asociației de prietenie și ne avântăm spre centrul orașului, într-un punct în care trecutul și prezentul se îmbină perfect și unde am decis să filmez, cu vestitul scriitor, primele minute ale filmului meu despre Xi’an. Regia e simplă: noi doi ne plimbăm agale și povestim despre orașul celor 13 dinastii, iar Marian se rotește în jurul nostru, astfel încât, în planul doi să ne apară, succesiv, clădiri în stilul dinastiei Tang, apoi porțiuni din zidul vechi al orașului și , în fine, zgârie-norii din oțel și sticlă, în care se reflectă soarele molcom al după-amiezei.

Filmarea iese perfect din prima, îi mulțumesc din suflet pentru agreabila dupa-amiază petrecută împreună și încerc să nu leșin, când îmi propune, la despărțire, să facem împreună o tură cu una din bicicletele de închiriat, parcate în apropiere! Ei, ce ziceți de acest final de întâlnire?!?😁

Este ora 18 și mă aflu într-o somptuoasă sală de conferințe a hotelului Sofitel, asemănătoare celei în care l-am intervievat, cu câteva ore în urmă, pe scriitor. Mărturisesc că mă trec nădușelile, căci mă aflu în mijlocul unei întâlniri extrem de oficiale: fostul viceguvernator al Provinciei Xi’an, actualmente director cu rang de Ministru al Departamentului Presă și membru al Comitetului de partid al Provinciei Xi’an, domnul Zhuang Changxing și-a manifestat dorința de a saluta echipa Televiziunii Române. La întâlnire mai participă vicepreședintele Asociației de Prietenie a Poporului Chinez cu popoarele lumii, domnul Zhang Jiangou și Vicepreședintele Radio Televiziunii din Shaanxi, domnul Hu Jintao. O echipă de filmare chineză îl dublează pe Marian al meu, iar domnul Luo, care a tradus, la viața lui, pentru o mulțime de personalități politice (și, de fapt, de toate felurile) s-a plasat în spatele oficialului chinez, pentru a ne fi tămaci. Este genul acela de întâlniri, la care ți-e și frică să deschizi gura, ca să nu spui o prostie! Iar eu, cum sunt destul de repezită, am toate șansele, în general, s-o dau cu bâta-n baltă!

… Iată însă că o discuție care se anunța a fi foarte sobră și oficială, a devenit, spre final , una destinsă și marcată de zâmbet. Domnul Zhuang Changxing a făcut o binevenită “recapitulare” a tuturor lucrurilor extraordinare ale provinciei Shaanxi, prilej pentru mine de a parcurge, din nou, cu gândul de astă dată, traseele zilelor petrecute aici. La fel ca toți cei ce ne-au primit, în aceste zile, și domnia sa și-a manifestat dorința de a strânge relațiile dintre cele două țări și popoare, de a colabora și coopera în cât mai multe domenii de activitate, de a realiza cât mai multe schimburi. Întrucât nu am nicio poziție oficială, îi reamintesc, în glumă, că nu sunt decât un biet jurnalist, care a scris, e-adevărat, vreo două cărți și câteva zeci de articole despre țara sa, dar care-și dorește ca, și prin acest nou proiect, să pună și el umărul la o mai bună cunoaștere a acestor locuri minunate. Telespectatorii români nu vor avea, decât foarte puțini ocazia de a ne călca pe urme. Astfel se face că noi suntem cei ce trebuie să le desfhidem ferestrele prin lume. În final, m-am bucurat să primesc din partea înaltului demnitar una dintre cele mai frumoase amintiri ale mele din această călătorie: un superb album despre Xi’an și provincia Shaanxi, realizat în condiții grafice cum rar mi-a fost dat să văd. Nu am rămas mai prejos, oferindu-i domnului Zhuang tradiționalul vin de Cotnari (Doamne, ce bine că mi-au ajuns sticlele, am trăit toate zilele astea cu groaza că nu am luat destule!), căruia i-am asociat o frumoasă farfurie de lut pictată manual, de pe care i-a zâmbit, galeș, cocoșul de Horezu.

In jurul unei mese rotunde a prieteniei, rafinat ornată cu mâncăruri tradiționale, dialogul a devenit informal, ba chiar prietenesc și deschis. M-am bucurat să le arăt onoraților meseni, pe iPad, serialul pe care l-am dezvoltat, zilele acestea, în revista noastră online (cei doi vicepreședinți – al Asociației de prietenie și al Radioteleviziunii s-au bucurat să se recunoască în fotografii), promițând solemn că nu voi lipsi de la întâlnirea cu domniile lor, peste o lună, atunci când o delegație a Provinciei Shaanxi va întreprinde o vizită la București, unul din popasuri fiind și Televiziunea Română!