Acest ultim episod al călatoriei noastre îl scriu în avion. Nu e foarte comod, deși avioanele companiei Qatar Airlines sunt elegante și spațioase, însă trebuie să scriu cu coatele lipite de corp ( în dreapta Marian moțăie, iar în stânga un domn prezentabil, între două vârste, urmărește un film de acțiune, pe ecranul plasat pe spătarul scaunului din față. Ceilalți două sute și ceva de pasageri fac fiecare ce îi taie capul. Bine, în avion opțiunile nu sunt prea multe, dar ochiul meu vigilent a descoperit destule activități 
diferite : o arăboaică înfășurată din cap până-n picioare, mai puțin frumosu-i chip, își leagănă pruncul – cine știe, poate un viitor emir! ; un domn burtos și cu chelie, îmbrăcat în trening, răsfoiește un ziar german; un chinez uscățiv încearcă să-și repare toarta desprinsă de la ochelari; o duduie cu aer de precupeață și-a răsturnat poșeta în poală și o “reamenajează” la loc, căutând evident, ceva anume. Îi zăresc pașaportul : e mioritică, de-a noastră. Doi tineri, evident în faza se debut a îndrăgostelii, joacă nu știu ce joc cu degetele ( un fel de hârtie, piatră, foarfecă..) și se amuză copios, ștampilând fiecare episod de joc cu câte un sărut prelungit, pe buze. Îi privește, vădit deranjată, o pensionară cochetă, care mușcă dintr-un măr. În spatele meu….dar, Doamne, de ce vă povestesc eu toate astea?!? Pe cine interesează? ….Stewardesele de la Quatar Airlines, majoritatea asiatice de o 
delicatețe ireală ( ba, am zărit și o metisă!) , mișună pe culoar, reamintindu-ne să ne legăm centurile, chiar dacă am făcut-o de jumătate de oră. Fix de atâta timp suntem în avion, așteptând să decolam de la Doha. Am parcurs deja două zboruri : de la Xi’an la Beijing și apoi de la Beijing la Doha, ultimul adunând 8 ore nu tocmai ușoare.
…E 7 dimineața și avionul se pune în mișcare. Apuc să zăresc, prin hublou o nesfârșire gălbuie, spintecată de autostrăzi pe care nu rulează cămile, ci mașini bengoase. Survolăm apoi o zonă de zgârie-nori, care separă deșertul de o altă nesfârșire, albastră, de această dată – Golful Persic. Curând nu 
se mai vede nimic – un platou imens cu frișcă se află dedesubtul nostru. Dacă am ajuns să fac astfel de comparații culinare, e clar : mi s-a făcut foame! Auzindu-mi parcă gândurile, stewardesa ne distribuie meniul pentru serviciul la bord, cu cele trei opțiuni ale sale, care se alătură băuturilor, bolului cu fructe exotice si paharului cu iaurt, cu fructe și el. Am de ales între o combinație stranie între cartofi copți și ciuperci cu sos ( cred că un soi de musaca cu ciuperci), apoi o specialitate indiană – Paneer Bhurji ( care nu-mi spune nimic) și o budincă cu sos de vanilie și dulceață sau.. compot. Existând o variantă ce include ciuperci, toate celelalte pălesc în mod automat!
…. În așteptarea mâncării concrete, îmi continui scrisul, ținând iPad-ul pe genunchi și încercând să nu le dau coate vecinilor de zbor..
Așadar, cuvintele magice “ La revedere, Xi’an!” au fost rostite. La hotel a venit însuși Vicepreședintele Asociației de Prietenie a Poporului Chinez cu popoarele lumii, cea care ne-a organizat această călătorie. Și-a exprimat dorința ca filmul nostru să le vorbească românilor despre minunățiile pe care noi înșine le-am văzut și să le deschidă apetitul de a veni la Xi’an : cu afaceri, la studii sau, pur și simplu, ca turiști. Ne-am despărțit ca doi vechi prieteni ( cum sper să și rămânem, pentru totdeauna) si, în final, în timp ce domnul Luo ne făcea poze, am fost rugată de dl. Zheng să-i ofer un 
autograf pe prima mea carte despre China – “ 10 zile la Beijing”. Am făcut-o cu plăcere, în engleză ( dl. Zheng vorbește o engleză impecabilă), si mi-am însușit și criticile pentru faptul că nu m-am învrednicit să traduc cartea în engleză. “ – Sau în chineză!” – a intervenit drăguțul domn Luo, de care, peste câteva ore, ne-am despărțit, dânsul rămânând acasă, la Beijing.
Fotografia cu echipa noastră ( l-am inclus aici și pe dl.Luo!) , alături de domnul Zheng și colega sa, amabila doamna Song, cu care am pus la cale, prin email, toate detaliile acestei călătorii, a fost ultima, făcută la Xi’an…
….Zburăm cu aproape 900 de km la oră ( Wow!) , și tot nu reușește avionul să-mi întreacă gândurile, care-mi zboară și ele, însă în sens opus. Ceea ce , până ieri, era realitate, acum, iată, a devenit deja amintire. Ce iau cu mine din Xi’an?- îmi pun cuvenita întrebare “ recapitulativă” , cu care obișnuiesc să-mi însoțesc fiecare întoarcere acasă, din depărtări… Nu, nu mă refer la bagaje, care oricum gâfâie sub povara 
souvenirurilor și a cadourilor pregătite pentru cei dragi. Mă refer la imaginea aceea fantastică a unui oraș care crește intr-un an cât alții in șapte, care știe atât de bine să-și împletească uluitorul trecut cu tumultuosul prezent, care-și primește cu brațele atât de deschise și cu atâta căldură oaspeții veniți din toate colțurile lumii. Am văzut și făcut, în aceste 10 zile, atâtea lucruri diferite, încât va trebui să treacă ceva vreme, până se vor sedimenta, înlăuntrul meu, senzațiile acumulate, astfel încât să pot să le redau cât mai fidel filmul pe care abia aștept să vi-l ofer! Am colindat cartiere de un pitoresc fantastic, am 
străbătut bulevarde uriașe și autostrăzi spectaculoase, m-am întâlnit cu minuni ale lumii și cu muzee pline de taine ale trecutului. M-am cățărat pe ziduri străvechi și am luat pulsul modei în mall-uri ce-ți taie răsuflarea, am aplaudat artiști deosebiți care cântau și dansau atât de diferit de ai noștri, am filmat pagode și am privit orașul din cele mai înalte turnuri ale sale, am păstrat tăcere în temple și am urcat în cabina unor autocamioane de ultimă generație, am văzut dovleci crescând în copaci și am vorbit cu studenți din întreaga lume, veniți aici să învețe, la universități mari cât un sector de București; am mâncat cele mai felurite și neașteptate combinații între roadele pâmântului și viețuitoarele sale, ale văzduhului și ale mărilor, am oftat, vizitând o televiziune cum mi-aș dori să fie și a mea, am răsfoit cărți în librării mari cât un mall întreg, am luat interviuri celor mai mari personalități ale Provinciei Shaanxi, o provincie de doua ori cât 
România, și – poate cel mai important – mi-am făcut o groază de prieteni, cărora le-am povestit despre țara mea. Erau cu toții curioși, dar mai ales dornici de apropiere. Da, aceasta este concluzia călătoriei mele : că acolo, la 8000 de km, se află un loc extraordinar, cu niște oameni absolut deosebiți, care-și doresc cu ardoare să ne fie prieteni, să le fim prieteni, să facem împreună lucruri frumoase, dar mai întâi de toate, să ne cunoaștem reciproc.
…În cabina avionului a început să miroasă a cald și gustos. Pasagerii și-au tras deja măsuțele fixate pe spătarul scaunelor din față, sub ecranul televizorului, și așteaptă ca gazelele in costum de stewardesă să apară în dreptul lor, cu mașinăria aceea imensă, care împrăștie în jur papa bun…
Călătorie oferită de Asociația de Prietenie a Poporului Chinez cu Popoarele Lumii, filiala Shaanxi
Mulțumiri pentru sprijin Ambasadei Chinei la București și Companiei “Paralela 45”
Comentează