banner marshal garden
Bărbați de 10 Best seller Timp liber

Jurnal de misiune. În țara de foc și piatră. Episodul 4

1 aprilie. ,,Vin Floriile cu soare și soarele cu Florii.”

„Vin Floriile cu soare/ Și soarele cu Florii!“ Când m-am trezit, eram sigur că sunt acasă. Nu am deschis ochii și am așteptat să aud râsetele copiilor și să simt aroma cafelei din bucătărie. Motoarele unui avion ce se ridica pe cerul Afganistanului mi-au amintit că sunt de două luni departe. 

Am iubit mereu Floriile, poate și pentru că în ziua aceea eram mereu răsfățatul familiei. Am iubit haosul ce începea odată cu această sărbătoare, panica femeilor sigure că Paștele le va prinde nepregătite, porțile împodobite cu ramuri de salcie ale caselor din satul meu oltenesc, siguranța bătrânilor care decretau că dacă soarele zâmbește de Florii, peste o săptămână va râde cu adevărat, grupurile de bătrâne rupte parcă din poeziile lui Marin Sorescu, mergând „la tămâiat“ în zori de zi în cimitire ce toate, dar absolut toate, seamănă în Oltenia cu „Liliecii“ sorescieni. 

Magia Floriilor a ajuns și aici. Nu sunt crenguțe de salcie în porți, ca în satul copilăriei mele, dar azi băieții au o liniște aparte, iar drumul până la punctul de comandă este mai lung, foarte mulți mă opresc, mă felicită, îmi strâng mâna, mă îmbrățișează. De Florii, sunt același răsfățat, în orice colț de lume m-ar trimite viața. 

Pe la amiază, sună Popică, unul dintre transmisioniști. Azi este ziua lui de naștere. „Unde sunteți? — În punctul de comandă! De ce? — Este ziua noastră azi! Vreau să vin și să ne îmbrățișăm!“ Peste puțin timp ne strângem în brațe și mă gândesc la multele zile petrecute alături de el, în Afganistan, Prislop, Cincu sau Smârdan. Nu cred că am plecat undeva vreodată de la Câmpulung fără el, caporalul Popa Ovidiu, indiferent că îl știam în spatele unei mitraliere sau al unei stații radio. 

Îmbrățișarea noastră mi-a amintit de discuția dintre subofițerul cu cel mai mare rang din armata noastră și câțiva oameni din companie, la început de misiune. După depănarea unor amintiri din cele nouă misiuni ale sale, omul a încheiat foarte frumos: „Trăgând linie, după acești ani, după aceste experiențe, singura bogăție este ceea ce rămâne aici!“ (și a arătat inima). 

Doar în punctul de comandă și în capela din apropiere se simte sărbătoarea. În timp ce pe străzile sau ulițele Muscelului mame, soții, copii merg cu credință către biserici, purtând în suflete copiii, soții sau tații plecați la multe mii de kilometri depărtare, în sudul Afganistanului patrulele românești desenează frumos curbe pe harta electronică din punctul nostru de comandă. Capela este aproape, noi, comandanții de companie, auzim și slujba preotului și rapoartele comandanților de plutoane în stațiile radio ce nu ne lasă să uităm că dimineața au ieșit prin punctul de control al Companiei „Tigers“ două plutoane de lei, unul de pantere și trei de pretorieni. 

Pentru săptămâna viitoare, fără să ne spună direct, comandantul a aranjat puzzle-ul format din locații, ore și plutoane astfel încât în noaptea de înviere și la masa de Paște vom fi toți, măcar o oră, împreună. 

Un soldat de la o altă companie mi-a dăruit azi o carte, iar cuvintele scrise pe prima pagină sunt poate cea mai frumoasă confirmare a faptului că nu am greșit atunci când am hotărât că vreau să fiu militar. Voi păstra cartea primită de la acest soldat alături de diplomele semnate de generali, iar Floriile din aprilie 2018 din Afganistan vor fi legate permanent de momentul în care am răsfoit, impresionat, acest volum. 

Este seară în campul nostru din Kandahar, din camera mea aud loviturile săgeților ce lovesc tabla de darts. În fiecare seară, băieții profită de timpul liber dintre patrule și se adună în spate. Din boxa portabilă ce nu lipsește niciodată răzbat până la mine acordurile unui cântec popular din Muscel. A trecut ziua de Florii! Cântecul popular m-a trimis iar în anii copilăriei, în satul meu din sudul Olteniei, cu crengi de salcii așezate frumos la porți, cu bunici și mame pregătindu-se pentru Săptămâna Mare a deniilor, cu copii bucurându-se cum numai ei pot în zile de sărbătoare. 

Afară îi aud pe băieți râzând, îl sun pe George, locțiitorul meu, în punctul de comandă. Leii din patrulă, plutonul lui Andrei, își fac misiunea fără probleme! Încerc să dorm, dar în minte îmi vine un refren din difuzorul bunicilor, din zilele frumoase ale copilăriei: „Jiule cu apă bună Cine bea de dor s-alină!“

Femei de 10 pe Facebook