banner marshal garden
Copii și tineri

Jocuri și jucării din copilăria tatei

 

 

Tatăl meu, Alex. Ştefănescu (1920–2001), ale cărui prenume şi nume le port şi eu, s-a născut şi a copilărit la Herţa. Când mica şi pitoreasca aşezare care i-a dat culturii române pe Gh. Asachi şi B. Fundoianu a fost trecută, în mod abuziv, sub jurisdicţie sovietică, el s-a refugiat în România şi, drept urmare, zeci de ani la rând după aceea nu şi-a putut vedea părinţii. S-a organizat doar, la un moment dat, o revedere de la distanţă (episod intrat în mitologia familiei noastre) între tatăl meu, plasat pe malul drept al Prutului, şi tatăl tatălui meu, venit (la o dată şi o oră stabilite prin scrisori) pe malul stâng. Bătea un vânt puternic şi cei doi nu şi-au putut auzi vocile, dar şi-au făcut semne de recunoaştere cu mâinile.
Înainte de a muri, tata ne-a rugat – pe mine, pe sora mea şi pe fratele meu – să-l incinerăm şi să-i aruncăm cenuşa în Prut. I-am îndeplinit această ultimă dorinţă, găsind înţelegere la grănicerii români, care i-au convins pe cei de peste Prut să nu ne someze şi să nu tragă, din cauza cine ştie cărei năzăriri, în noi.
Dar nu vreau să întunec evocări mai degrabă amuzante cu amintiri triste.
Lista, structurată naiv-lexicografic, de jocuri şi jucării, reprodusă în continuare, mi-a fost dictată de tatăl meu în ultimii săi ani de viaţă. Darul m-a încântat, făcându-mă să-mi imaginez reveriile în care aluneca, atunci când cădea pe gânduri, bărbatul de optzeci de ani, atât de drag mie. Este vorba de jocuri şi jucării din anii ’20 ai secolului trecut, din Herţa. Public textul cu speranţa că va interesa pe vreun etnograf şi, mai ales, că îi va emoţiona pe acei cititori care au nostalgia perioadei dintre cele două războaie mondiale.

A BATE CERCUL. Cercuri, de fier sau de lemn, de la putini, butoaie, antale, erau date de copii de-a dura pe stradă, cu ajutorul unui băţ cu care le loveau ori de câte ori îşi încetineau rostogolirea. Se organizau şi concursuri: cine ajunge mai repede la capătul străzii fără ca mersul cercului să se întrerupă.
ACROBAŢIE. Într-o livadă (pomăt) cu pomi apropiaţi, se trecea, prin salturi, dintr-un pom în altul. Ideea era să treci astfel prin toţi pomii. Când îţi luai avânt, zvâcnind din picioare şi întinzând mâinile înainte, pentru a te agăţa de o creangă dintr-un pom apropiat, aveai senzaţia că zbori.
ARC. Un băţ fără noduri, de grosimea degetului mare, lung de o jumătate de metru până la un metru, tăiat dintr-un alun sau dintr-o salcie, era crestat la ambele capete şi arcuit până lua forma unui semicerc. În acel moment era legată, folosindu-se crestăturile, o sfoară rezistentă de cele două capete ale băţului, care, tinzând să se îndrepte, o întindea la maximum. Săgeţile se făceau din trestie sau din beţe mai subţiri şi erau foarte lungi pentru ca atunci când se întindea coarda să nu iasă din cadrul arcului. În vârful săgeţilor se fixau cuie care să le dea greutate şi care să se înfigă în copacii luaţi drept ţinte.
ARICI. Când găseau un arici viu, copiii îl închideau într-un ocol, improvizat de ei din pietre, lemne, bucăţi de pământ. Apoi plecau acasă şi lăsau să treacă o noapte, ştiind, din poveşti, că, în timpul nopţii, mama ariciului va veni să-l elibereze, folosind „iarba fiarelor”. Ariciul, bineînţeles, evada într-un fel sau altul. Iar a doua zi, constatându-i absenţa, copiii credeau că totul s-a întâmplau ca în poveste şi căutau „iarba fiarelor” folosită de aricioaică.
ARUNCĂRI I. Când se curăţa o fântână şi se scotea la suprafaţă pământ galben lipicios (argilă) sau când femeile preparau lut pentru lipirea pereţilor unde apăreau crăpături, copiii făceau câte un cocoloş din această „plastilină”, îl lipeau în vârful unui băţ lung şi mlădios şi, cu un zvâcnet, îl aruncau la distanţe mari.
ARUNCĂRI II. Se despica un băţ la un capăt şi se introducea forţat în despicătură o piatră. Apoi, cu o mişcare ca de undiţă, piatra era aruncată în depărtări.
ARUNCĂRI III. O sfoară de tutun (se numea aşa pentru că era folosită la împachetarea tutunului), asemănătoare cu aceea care se foloseşte la tapiţerie, în lungime de aproximativ un metru şi jumătate, era îndoită astfel încât să prindă în îndoitură o piatră. Apoi, ţinută de ambele capete, sfoara era învârtită în jurul capului, cu putere, iar la un moment dat copilul dădea drumul la unul dintre capetele sforii şi lăsa piatra să urce în văzduh.
ARUNCĂRI IV. Bricege cu plăsele de metal, în formă de peşte, deschise, cu lame bine ascuţite, erau aruncate către o scândură verticală; aruncarea era considerată reuşită dacă briceagul se înfigea destul de adânc, ca să nu cadă.
APROPIERE. Doi copii, fiecare cu câte o monedă, aşezaţi faţă în faţă la o masă sau pe podea, îşi propulsau alternativ monedele, cu câte un bobârnac. Câştiga cel care reuşea să-şi plaseze moneda la mai puţin de o palmă de a celuilalt. Era avantajat, bineînţeles, cel care avea palma mai mare. În loc de monedă putea fi folosit şi un nasture de metal.
AVION. Confecţionat din hârtie, prin îndoiri succesive ingenioase, era aruncat în văzduh şi zbura lin, în cercuri din ce în ce mai joase. După ce ateriza, era aruncat din nou în aer, operaţia repetându-se până când copilul se plictisea.
BABA-OARBA. Un copil, legat la ochi, trebuia să-l prindă pe alt copil, dintre cei care alergau şi scoteau ţipete de recunoaştere în jurul lui. Cel prins era la rândul lui legat la ochi.
BALOANE DE SĂPUN. Se dizolva săpun în apă şi se înmuia în soluţia astfel obţinută capătul unui pai sau al unei ţevi subţiri de hârtie. Apoi, suflându-se în celălalt capăt, se lansau în aer balonaşe uşoare, lent-plutitoare, cu irizaţii de curcubeu.
BANI DE METAL. Erau loviţi de un zid şi se rostogoleau pe pământ. Când unul reuşea să se suprapună, fie şi cu un milimetru, peste unul aflat deja pe pământ, toţi banii adunaţi între timp pe jos reveneau copilului care reuşise lovitura.
BARCĂ. Era confecţionată, ca şi avionul, tot din hârtie (de obicei ditr-o foaie de caiet) şi aşezată să plutească pe bălţile formate după ploaie.
BĂBUŞCĂ. Se desena prin zgâriere pe pământul neted sau cu creta pe caldarâm o figură formată dintr-un pătrat, apoi două, iar unul, iar două, apoi încă unul şi un cerc, în care unul dintre participanţii la joc trebuia să arunce o pietricică şi să ajungă la ea sărind într-un picior şi trecând prin fiecare pătrat; după aceea trebuia să o conducă înapoi, în acelaşi mod. Dacă reuşea, închidea o băbuşcă (o căsuţă) cu iniţiala numelui său, iar adversarul său, când îşi făcea la rândul lui turneul cu pietricica, sărind întrun picior, trebuia să evite băbuşca ocupată. Câştiga cel care izbutea să închidă mai multe băbuşti. Jocul seamănă cu şotronul.
BĂTAIE CU ZĂPADĂ. Copiii se împărţeau în două tabere şi, azezându-se la o anumită distanţă, faţă în faţă, aruncau bulgări de zăpadă unii în alţii. Câştigau cei care doborau mai mulţi adversari.
BÂZA. Un copil stătea cu o mână întinsă la spate; se apropiau de el mai mulţi şi, ca să îl deruteze, bâzâiau toţi, în timp ce unul dintre ei îl lovea repede peste palmă cu palma. Dacă ghicea cine anume îl lovise, copilul care fusese bâză era înlocuit de cel identificat de el.
BICI. Din fuior de cânepă sau din şuviţe de piele se făcea un bici lung, care era colorat cu zeamă de boz. Plesnind cu el în aer, copiii făceau să se aud o pocnitură puternică, ca de trăznet, ceea ce îi amuza.
BOCÂNA (ARŞICE). Când era tăiat un miel, un os de la încheietura genunchiului, cu patru laturi, curăţat şi lustruit, era folosit ca un zar. O faţă era numită primar, alta judecător, alta om bun şi alta hoţ. După aruncare, fiecare dintre cei patru participanţi la joc devenea ceea ce scria pe latura dinspre el. Omul bun reclama, primarul şi judecătorul stabileau pedeapsa, iar hoţul o îndeplinea.
CAPCANE. Într-un crâng se instalau diverse capcane: pietre ce se rostogoleau când erau atinse, crengi care se destindeau şi te loveau când treceai pe lângă ele, gropi camuflate şi altele. Copiii care o „păţeau” stârneau hazul celor care reuşeau să se strecoare cu abilitate.
CAPRA. Un copil stătea aplecat, iar ceilalţi trebuiau să sară pe rând peste el. Dacă vreunul, din cauza lipsei de dibăcie sau din neatenţie, îl atingea sau îl răsturna, devenea din săritor capră.
CATAPULTĂ. Pe un buştean se aşeza o scândură, la un capăt al ei se fixa un bolovan, iar pe celălalt capăt sărea un copil, aruncând bolovanul la mare distanţă.
CĂLĂRIE I. Încălecând pe un băţ, copiii mici fugeau prin curte sau pe drum şi îşi închipuiau că ar călări un cal adevărat.
CĂLĂRIE II. Copiii mai mari încălecau caii reali, care păreau uriaşi, şi călăreau până când, scuturaţi de animalele nărăvaşe, cădeau în iarbă.
CĂRUCIOARE. Confecţionate din lemn de părinţii copiilor, având roţi şi ele din lemn, erau folosite la concursuri de coborâre în viteză a unui deal.
CULORILE. Fiecare copil dintr-un grup se îmbrăca în altă culoare şi, prin schimbarea locurilor pe care le ocupau, realizau o mişcare de culori asemănătoare cu imaginea oferită de un caleidoscop.
DE-A PUIA GAIA. Copiii făceau un cerc, ţinându-se de mână, iar cel considerat gaie (pasăre răpitoare) încerca să-l prindă pe cel ce juca rolul de pui. Acesta se ascundea pe după ceilalţi, care îl protejau cu trupurile lor (sau îl trădau, ca să se amuze).
DATUL PE GHEAŢĂ. Cu patine de lemn sau fără, copiii îşi luau avânt şi alunecau pe o distanţă destul de lungă (şase sau şapte metri). Era mare veselie când unul dintre ei se împiedica şi făcea mişcări caraghioase ca să se redreseze.
DE-A BERBELEACUL. De pe un deal cu iarbă, copiii se rostogoleau la vale stând lungiţi stau, cei mai curajoşi, dându-se peste cap.
DEGHIZĂRI. Un copil se deghiza, iar ceilalţi încercau să-l identifice.
DRESURĂ. Erau dresaţi de obicei căţei, dar şi alte animale. Apoi se prezenta un mic spectacol şi câştiga cel care prezenta figurile cele mai neobişnuite.
ESCALADARE. Se organizau întreceri de sărit garduri sau ziduri înalte, care păreau de netrecut.
ECOU. Într-o vale dintre două dealuri, copiii strigau şi dialogau cu propriul lor ecou, găsind replici dintre cele mai năstruşnice.
FELINAR DIN BOSTAN (DOVLEAC). Bostanul, golit de conţinut printr-un orificiu, era făcut să semene cu un cap de om, prin practicarea unor deschizături care să ţină loc de ochi, nas şi gură (uneori i se făceau şi dinţi din boabe de fasole). Apoi, în interiorul lui, era fixată o lumânare aprinsă, ceea ce noaptea era de efect.
FIGURINE I. Din plumb topit, turnat în forme de lut, se alcătuiau diverse figurine (de obicei soldaţi, cu care se compuneau ulterior scene de luptă).
FIGURINE II. În acelaşi scop, era folosită argilă, care, la soare, se usca şi se întărea.
FLUIER. Copiii îl confecţionau dintr-un băţ de soc, scoţându-i măduva, apoi încercau să interpreteze la el melodii cunoscute.
GEANDRA (ŢURCA). Un băţ scurt, ascuţit la ambele capete, era lovit cu alt băţ, mai lung, pentru a-l face să sară cât mai departe.
HOŢUL ŞI VARDIŞTII. Un copil (de obicei, cel mai isteţ!) juca rolul de hoţ, sustrăgea un obiect, iar ceilalţi, vardiştii, încercau să-l prindă şi să recupereze obiectul.
IMITAŢII. Întrecere între copiii care se străduiau să-i imite cât mai bine pe maturii cunoscuţi de ei. Uneori erau imitate doar sunetele scoase de animale.
IZITURI. Cu pietre şi pământ se stăvileau apele unui pârâu, dându-i alt curs sau creând mici lacuri în care copiii puteau să se scalde.
ÎMPLETITURI. Se organizau întreceri „cine împleteşte mai frumos” (paie, pănuşe, talaj).
LUPTE. Doi copii se luau la trântă, având dreptul să folosească şi diferite şiretlicuri, piedici sau simulări, câştigător fiind acela care reuşea să-şi trimită adversarul la pământ.
MERSUL CU GENUNCHII ÎNDOIŢI (BROASCA). Era o probă sportivă destul de grea, dar şi generatoare de veselie, întrucât cel care mergea astfel semăna cu o broască.
MERSUL ÎN MÂINI. Mergând în mâini, copilul îşi bălăngănea picioarele în aer, pentru a-şi asigura echilibrul.
MERSUL PE CATALIGE (PICIOROANGE). Copilul îşi prelungea picioarele cu două beţe solide, care îi permiteau să facă paşi uriaşi.
MINIATURI. Erau alcătuite din lemn cioplit cu briceagul şi imitau, la scară mică, diverse obiecte de folosinţă casnică.
MINGE. Se confecţiona din părul de vacă rezultat la ţesălare sau din cârpe legate cu o sfoară, în formă de plasă.
MORIŞCĂ. Se confecţiona dintr-o coală de hârtie, cu colţurile răsfrânte astfel încât să devină palete, şi se fixa cu un ac la capătul unui băţ. Copilul alerga ţinând acest dispozitiv ca pe un steag, iar alergarea lui făcea ca morişca să se învârtă.
NASTURE CU AŢĂ. Se trecea o aţă prin găurile unui nasture (astfel încât în final semăna cu un mic disc cu două axe paralele). Prin învârtirea nasturelui, erau răsucite cele două corzi, apoi, prin destinderea acestora, se realiza o învârtire foarte rapidă a nasturelui în sens invers. Se auzea şi un sfârâit ca de motoraş.
OCHIURI PE APĂ. Se arunca o pietricică plată în aşa fel încât, înainte de a se scufunda, să atingă de mai multe ori suprafaţa unui râu sau a unui lac.
OM DE ZĂPADĂ. Se construia din zăpadă adunată prin rostogolirea unui prim bulgăre care, cu fiecare mişcare, devenea tot mai mare. Omul de zăpadă era completat cu o mătură scâlciată drept mână, un morcov drept nas, o oală veche drept căciulă etc.
PATINE DE LEMN. Se confecţionau din lemn de fag şi se legau de ghete, cu sfori. Alunecau pe gheaţă la fel de bine ca patinele de fier.
POARCA. Un os era aşezat în poziţie verticală în apropierea unei gropi. Prin aruncări cu un băţ de la distanţă trebuia făcut să cadă în groapă.
POCNITURI I. Se făcea un fel de plic, din hârtie, se umfla suflând în el printr-un mic oricifiu, apoi, astupându-se gaura, era lovit puternic cu palma, pentru a-l face să explodeze.
POCNITURI II. O frunză, de obicei de tei, se aşeza pe mâna rotunjită, între degetul mare şi arătător, apoi, cu cealaltă mână, i se aplica o lovitură bruscă, ceea ce producea un zgomot puternic.
PRAŞTIE. Armă a copilăriei noastre, alcătuită dintr-o crăcană în formă de Y tăiată dintr-un copac, o gumă legată de cele două braţe şi un petec de piele prins la mijlocul gumei. În acest locaş de piele se punea o pietrică şi, prin întinderea gumei şi eliberarea ei bruscă, pietrica era aruncată până foarte departe.
PUŞCĂ DE CUCUTĂ. Ca material era folosit un băţ de cucută, golit de conţinut. La un capăt se introducea un dop, care avea un mic orificiu, iar la celălalt un băţ compact, bine şlefuit, cu funcţie de piston. Drept muniţie era utilizată apa.
PUŞCĂ DE SOC. Un băţ de soc, şi el golit de miez, era astupat la un capăt cu un dop de câlţi. Un alt băţ (huludeţ), servind drept piston, era introdus prin celălalt capăt şi împins energic pentru a comprima aerul dinăuntru. Când dopul de câlţi sărea, se auzea un pocnet ca de împuşcătură.
RIŞCA. Se arunca o monedă în sus şi câştiga cel al cărui ban, ajuns pe pământ, avea pe faţa de sus pajura.
ROSTOGOLIRE I. Un copil întra într-un poloboc şi se rostogolea cu el de pe un deal.
ROSTOGOLIRE II. Un copil se suia în picioare pe un poloboc şi înainta făcându-l – cu mişcări iscusite ale picioarelor – să se rostogolească.
SĂNIUŞ. Cu sănii de lemn, confecţionate de maturi, copiii făceau întreceri „Cine coboară mai repede, şi fără să cadă în zăpadă, o pantă”.
TELEFON. Două capace de cutii de cremă legate între ele cu o sfoară lungă erau folosite ca telefoane. De altfel, dacă sfoara era bine întinsă, sunetele chiar se propagau prin ea şi făceau să vibreze capacele de tablă.
TIRIBOMBA. Se făcea, din hârtie umplută cu rumeguş de lemn, o mică minge, care, legată cu o gumă, sărea într-un mod hazliu.
TITIREZ. Într-un ban cu gaură se introducea un beţişor. Apoi, pe o masă lucioasă, i se imprima, prin răsucirea între două degete, o mişcare de rotaţie, care trebuia să dureze cât mai mult.
TURCULEŢ. O figurină de hârtie, prevăzută cu o coadă. Trăgând-o de o sfoară, în timp ce alerga, copilul o făcea să se ridice în văzduh. Se spunea că turculeţul zboară.
VIOARĂ. Dintr-un strujean (cocean) de porumb se desprindeau patru „corzi”, li se asigura susţinerea cu un „căluş” de lemn. La atingere, corzile emiteau sunete.
ZMEU. Era confecţionat din hârtie şi şindrilă şi avea zbârnâitori. Când era înalţat în văzduh, i se trimiteau „telegrame” (hârtii găurite, care alunecau pe sfoară în sus împinse de curenţi de aer).

Femei de 10 pe Facebook