Iubitele din porturi

Azi am chef să pun pe picioare o nouă sintagmă: iubitele din porturi.
Nu neapărat pentru că numele meu are rzonanțe marine, astăzi voi vorbi despre marinari. Nu fac nicio aluzie la politicienii vremii, mă interesează doar latura afectivă a termenului.
Marinarul este, se știe, un călător. Un ins, a cărui viață se derulează între două curse, într-o locuință numită vapor. Este o viață parte monotonă, parte palpitantă, legănată de valuri și măcinată, uneori, de furtuni. Aici, poate, este și o primă mare asemănare cu viața noastră.. Unii marinari reușesc totuși să-și intemeieze familii. Pe uscat, firește. Au însă o viață de familie chinuită. De fapt, nu neapărat ei, ci mai mult , ele. Căci greul, în acest caz, cade pe umerii soțiilor de marinari. Cuminți, ele își conduc bărbații în curse, după care, singure-singurele, văd de casă, cresc copiii comuni, făcuți între două călătorii, merg la serviciu și așteaptă semne de la cei plecați.
Marinarii stau pe mare luni de zile. Lipsesc motivat de la reuniunile de familie, de la înmormântări, ratează zilele de naștere ale copiilor, uneori chiar și nașterile însele. Au o viață atipică, pe care mulți chiar o invidiază. Din afară , pare palpitantă și bănoasă. În plus, există acest mit (nu i-am găsit deocamdată argumente, pentru a-l dărâma) care spune că această hoinară categorie se bucură de cea mai romanțată viață cu putință. Cică fiecare marinar (potent) ar avea, în fiecare port al pământului, cîte o femeie îndrăgostită, care oftează după el, așteptându-l docilă, luni în șir, pentru a arde apoi, câteva ore, în brațele sale..
Nu voi comenta acest aspect. Dacă aşa se întâmplă, înseamnă că aşa trebuie să se întâmple. Înseamnă că asta-i face fericiţi şi pe ei şi pe ele. Ba chiar şi pe soţiile rămase “la vatră”, care, în naivitatea lor dezinformată, continuă să-și recepţioneze bărbaţii navigatori, împachetându-i în dragostea pusă la naftalină!
Găsesc însă că cele mai triste din această ecuaţie sunt, de fapt, iubitele din porturi. In cazul în care acestea chiar sunt iubite, și nu simple dudui de consumație, care-şi rotunjesc veniturile simulând dorul şi dragostea.
Iubitele de marinari, iubitele adevărate, cele care au proasta inspiraţie de a se îndrăgosti de bărbaţi călători, de a-şi ţese în zadar visuri şi speranţe care-i implică pe aceştia, de a-i aştepta cu privirile înfăşurate în orizonturi, neştiind niciodată când vor veni, cât vor sta sau dacă vor mai reveni vreodată, sunt niște entități pline de nefericire…
…Am întâlnit şi prin jurul meu “iubite din porturi”, chiar dacă orașul nostru nu e chiar port la mările Lumii.. Mi-au plâns pe umăr femei îndrăgostite iremediabil de bărbaţi foarte însuraţi, alături de care se căzneau să facă un simulacru de căsnicie paralelă; femei care îşi aşteptau sufletele-pereche în apartamente ascunse, bucurându-se când aceştia se furişau în viaţa lor, pentru câteva ore, pentru câteva zile, pentru câteva firimituri de fericire, consumate în grabă, cu ochii pe ceas. Și mi-au vorbit despre cât de grele sunt, de fapt, despărţirile “până la data viitoare”.
Marinarii de pe uscat se preling, de fiecare dată, înspre casele lor, în care – la naiba! – unii continuă să fie chiar foarte fericiți…Iar ele se aşază cuminţi, pe buza unei noi şi istovitoare aşteptări, oftând adânc precum marea și asumându-şi acest chinuitor statut de “iubite din porturi”…