În trena Zilei Culturii Naționale…

Ieri, 15 Ianuarie, am urmărit în media, atât cât am avut răgaz, felul în care a fost sărbătorită Ziua Culturii Naționale. Am reținut două evenimente reușite, adică oneste: manifestarea-surpriză a cântăreților, naiștilor și dansatorilor de la aeroportul Otopeni, care a bucurat spontan atâta lume, și emisiunea realizată de Cătălin Ștefănescu, împreună cu invitații săi. Acestea dădeau senzația de aer proaspăt, spre deosebire de alte celebrări ce aduceau mai mult a comemorări prăfuite, morocănoase, sau a festivisme obligatorii, cu rateuri stilistice, citări aproximative și fără… tragere de inimă － cum zice românul.
M-am întrebat care ar putea fi resortul ultim al nepăsării ăsteia, al sastisirii față de discursul despre cultura română, dincolo de familiara ignoranță „învățată” acasă, la școală, în societate. Ce îi face pe mulți concetățeni de diferite vârste (nu doar pe cei mai tineri) să nu reacționeze, să nu asimileze, să nu rezoneze la mai nimic din ceea ce reprezintă, în sensul cel mai larg, cultura noastră?
Și, ca răspuns, mi-a venit în minte o mișcătoare pagină a lui Iorga despre strămoși. Ea arată, „la cald”, cum orice om se conectează vital la cultura în care s-a format, fie că e conștient de asta și o prețuiește, fie că nu. El e rodul „vastei umanități” de dinaintea lui care și-a lăsat partea, cu fiecare strămoș, sintetizată, transfigurată în tot ce el este și devine azi, pe lume. Cu o imagine eminesciană, în orice om „o lume-și face încercarea”, prin potentialul pe care strămoșii l-au așezat în el, cu mii de experiențe esențializate în viata lui prezentă, în Clipa lui pe acest pământ.
Așadar, cultura autohtonă ne interesează direct, nu putem rămâne mereu străini de ceea ce ne compune fără să știm, adesea. E ca și cum nu ai dori să-ți cunoști grupa de sânge, înălțimea sau culoarea ochilor. Cultura asta nu se rezumă la niște opere, la șabloanele manualelor școlare, la muzee sau catalogări în spirit wikipedic. Ea impregnează tot ce este un om ca ființă socială și, implicit, culturală: cum își începe ziua, cum și pentru ce lucrează, ce priceperi are, cum își petrece serile, cu cine se împrietenește, pe cine iubește, cum își crește copiii, ce gusturi, preferinte și pasiuni are, pentru ce anume trăiește, cum se raportează la moarte…
Iată ce spune Iorga despre acel „ceva” misterios, care este moștenirea profundă, renăscută în tine, a tuturor celor „de la care vii”:
„…Ceva care, în ceasurile în care nu e nimeni viu care să-ţi stea alături, dă puterile pe care le păstrează partea aceia singură care continuă viaţa lor, ca s-o păstreze măcar cum a fost, dar şi s-o înalţe şi, pentru păcatele lor, s-o ispăşească. Ei, înaintaşii, dau aplecări, întorsături de spirit, îndemnuri şi putinţe de fapte. I-am simţit totdeauna în mine şi cu mine şi, dacă am făcut şi vreun lucru bun, lor li l-am închinat (…). Am învăţat multe lucruri pentru care nu eu mi-am ostenit mintea. Am ajuns a înţelege şi a vorbi uşor limbi pentru că ei le-au vorbit, am găsit în mine, pentru idei, un fir înnodat de dânşii, pe care nu aveam decât să-l duc înainte. Simţiri izbucniau la anume momente în mine pe care ei le plătiseră prin suferinţe pe care nu le-aş fi putut bănui altfel. M-am oprit ca înaintea unor lucruri familiare în faţa unor realităţi care erau ale mele pentru că ei le trăiseră. Am fost născut cu orizonturi depărtate în spaţiu şi în timp, cu prevestiri de străinătăţi din fundul lumii şi cu visiunile unui trecut din adâncul vremilor.” (Nicolae Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost. Orizonturile mele, vol. I, Chişinău, Universitas, 1991, pp. 2 – 4.)
Dacă simți astfel cultura în care te-ai născut, ca prim mediu al umanizării tale, nu se poate să-ți mai fie indiferentă. Dimpotrivă, cauți să afli tot ce se poate despre strămoșii tăi, de unde veneau, unde au locuit, cu ce se ocupau, cum arătau, ce-și doreau, ce au realizat, ce talente și calități aveau, cum au traversat istoria… Și, cu cât cunoști mai mult alte medii culturale, cu atât înțelegi și discerni mai bine ce e specific celui care te-a format mai întâi.
Abia după ocolul prin „adâncul vremilor” și prin „străinătăți” te poți cunoaște mai bine și pe tine însuți, în sfârșit. Abia atunci te conturezi, te îmbogățești ca om, te legitimezi în fața celuilalt, diferit sau asemănător ție. Abia atunci te înțelegi pe tine. Iar lumea aceea ascunsă, care încearcă să se nască prin tine, nu mai rămâne anonimă, informă și goală, ci capătă șansa de a ieși la lumină, propagând spre viitor și forma ta de umanitate.