Ea și El

Harry Potter și arta împământării

Alice Nastase

Vara mea a stat sub semnul poveștii lui Harry Potter și al gustului de ciocolată fină. Am început, împreună cu fiica mea cea mică, Iza – a treia mică mare minune venită în familia noastră – cu primul volum al epopeii lui J.K. Rowling undeva, pe la început de iunie. Chiar înainte să plecăm la mare. Am stabilit atunci să citim din carte pe rând, cu glas tare, ca să ne bucurăm împreună de curgerea palpitantă a istorisirii. O pagină Iza și 20 eu, într-o împărțire care să ne îngăduie și să avansăm cu lectura într-un ritm relativ alert, dar și să-și exerseze proaspăt absolventa clasei întâi abilitățile de citire.

Am terminat cel de-al șaptelea și ultimul volum zilele acestea, când se lăsase deja toamna peste oraș și ne mutaserăm cu lectura de pe șezlongul din curte pe fotoliile roșii din colțul neplictisitor al casei noastre. Luaserăm cu noi pătura pufoasă de lână, cățelul de pluș cu ochi sclipitori și câte-o ciocolată Heidi, dintre cele Dark, cu multă cacao, care ne plac atât de mult, ca să ne apropiem de finalul poveștii într-un fel demn de aducere aminte.

Și, fără să exagerez, pot să spun că au fost, parcă, cele mai frumoase luni ale vieții noastre trăite împreună până acum. Luni în care am fremătat de emoție, așteptând continuarea aventurii, în care am tresărit de uimire în fața răsturnărilor de situații, în care am râs și am plâns împreună ca în fața întâmplărilor de viață adevărată. Iar, dincolo de splendoarea timpului petrecut alături de fiica mea cea mică, povestea lui Harry Potter m-a fascinat nu doar prin umorul ei fin presărat generos printre rânduri, prin construcția elaborată și fluidă a intrigii dantelate pe vreo 4000 de pagini, ci mai ales prin analogiile pe care eu le-am făcut între lumea vrăjitorilor și lumea noastră, a celor care-și caută evoluția spirituală, rostul, calea, țelul, darurile, harurile. Citește mai departe…

Uscatoare rufe