Știu ca cineva , drag mie, mă va certa din nou pentru pesimism, dar, sincer, eu mă îndoiesc că voi mai prinde, în viata asta, un poet mai talentat, decât Adrian Păunescu. De fapt, nu TALENTAT, ci GENIAL. Iar geniul, celui despre ce vorbesc și pe care am avut șansa să-l cunosc indeaproape, nu vine doar din modul meșteșugit în care știa să alăture cuvintele, dându-le nu numai o rimă perfectă , ci si un miez care înfiora și o stâncă, prin emoțiile transmise și prin mesajul curajos, atât de valabil și astazi.
Nu am fost neapărat o “fană directă” a Cenaclului Flacăra, un martor ocular al său, căci , desi mi-e rușine s-o spun, severul meu părinte nu privea cu ochi buni a lăsa o adolescentă vulnerabilă să fie înghitită de vulcanul de energie al celui mai spectaculos fenoment artistic al vremurilor. Dar nici nu mă puteam ține departe de arderile Flăcării lui Păunescu: ascultam cu nesaț povestile colegilor mei de scoală mai norocoși, reconstituiam, cu ochii minții, din transmisiile de la radio, atmosfera din sălile si de pe stadioanele in care tinerii acelor vremi cântau în cor refrene devenite nemuritoare , născute majoritar pe versurile marelui poet, de artisti descoperiți de acesta “de Nicăieri”, și transformati în legende. Destinul a făcut ca unul dintre ei sa-mi devină, mult mai tarziu, partener de viață, si uite-așa, poveștile pe care le auzisem, în adolescență, despre Cenaclu, despre Păunescu și despre felul în care el și echipa sa sfidau restricțiile vremurilor și transformau armate întregi de tineri într-o singură vălvătaie, au fost completate cu “mărturii de la fața locului”. Și… mai drag mi-a devenit atunci si Păunescu, dar și marii trubaduri ai “Flăcării”, deveniți cu totii, la un moment dat, oaspeti prețioși al celebrelor mele emisiuni de altădată…
Însă nemilosul Timp a trecut, precum o vijelie. Tinerii ce umpleau până la refuz stadioanele de atunci și care stiau pe dinafară ( dar mai ales pe dinăuntru) refrenele curajoase sau sensibile ale melodiilor Cenaclului, au devenit adulți, mai mult sau mai puțin responsabili, frumos însă modelați pe interior de această pretioasă “Intâmplare” a adolescentei și tinereții lor.
Și peste artiștii Cenaclului, Timpul a patinat cu aceeași râvnă, încărunțindu-i, adăugându-le ani dar și glorie, aceasta din urmă sprijinită vital pe notorietatea obținută în Cenaclu. Si tot Timpul i-a trimis, pe cei mai multi, în Armata tăcută a Domnului, pe “Stadioanele Văzduhului”, unde acelasi Adrian Paunescu, devenit la rându-i inger, continuă, probabil, să-i aducă la acelasi unison, de data aceasta al vibratiilor divine..
Au rămas însă pe pământ, nu în gând, copiii poetului – să-i ducă mai departe mesteșugul de a aduna oamenii în jurul unei idei, al unei amintiri ce se dovedeste a fi nemuritoare.
Da, vor spune mulți, Cenaclul de astăzi nu mai are nici mareția, nici impactul celui de altădată. Și poate că,mpe undeva, nu gresesc capital.. Dar… este precum scrisul cu mâna, așternut pe vârtejul unor vremuri, dominate de tastaturi. Cine mai scrie astăzi cu mâna? …Și totusi cât de melodios le poate părea unora, alunecarea stiloului pe coala de hârtie și scârțâitul melodios al acestuia, amintindu-ne de vremurile demult apuse, de însăși tinerețea noastră?…
Fără doar și poate, vremurile s-au schimbat, însă versurile lui Adrian Păunescu au ramas neatinse de curgerea lor. Dragostea, despre care vorbesc ele, face slalom printre aceleasi emotii eterne, iar spiritul de luptă si curajul – atât de dificil de manifestat pe atunci, sunt aplicabile – mănușă timpurilor bezmetice pe care acum le traim.
S-au schimbat, da, și artistii Cenaclului, atât de tineri pe atunci. Cei care au rămas. Caci ceilalți ne privesc, cu o stranie căldură vie, din fotografiile alb-negru, păstrate în pretioasa arhivă a familiei Păunescu. Dar cântecele lor au rămas printre noi , iaracest “perpetuum mobile” al istoriei le-a transferat generației tinere, unor adolescenți care, pe atunci, nici în planurile bunicilor lor nu existau, dar care însă, ca o răzvrătire față de criza de valori a Prezentului în care au prins viață, au ales sa se întoarcă la cele, ale bunicilor și părinților lor.
Aseară, la Sala Palatului, cateva mii de spectatori si-au retrăit tineretea sau au deslușit-o pe cea a părintilor lor.
…E greu să renasti spiritul unui fenomen de talia “Flacarei” păunesciene. Ar zice unii, e o “ciorbă reîncălzită”. Dar uneori foamea de Curat, de Frumos, de Valoare, de Adevăr, poate fi atât de mare, încât și această “hrană”, readusă în farfuriiile sufletului, poatr deveni NU numai gustoasă, ci aproape SALVATOARE.
Noul “Cenaclu Flacăra”, burdușit cu arderile lui Andrei Păunescu – de data asta, și ale echipei sale entuziaste , s-a născut nicidecum ca o dorintă de a iesi din anonimat, pe umerii numelui făcut celebru de părintele său, ci ca o nevoie a urmașilor genialului poet de a-i continua acestuia demersul, de a le oferi celor de atunci – o întoarcere în vremurile în care li s-a clădit personalitatea, iar celor de acum – o alternativă la modul de a trai, impus lor de meandrele istoriei. Iar Sala Palatului a devenit aseară, pentru cinci ore , numitorul comun al unor suflete care au vibrat la fel, fie că unii și-au făcut temele, scârțâind cu stiloul pe caietele dictando, fie că ceilalti și-au facut referatele acționând melodios tastatura și avându-l alături pe salvatorul AI.
A fost magică, întâlnirea de aseară , de la Sala Palatului. Dibaci a știut Andrei Păunescu – a cărui copilărie s-a amestecat printre picioarele marilor artiști, descoperiti de tatăl său – să-i adune pe acestia pe aceeasi scenă cu mlădițele ce învață acum valorile adevărate ale vieții. Iscusit i-a adus, în fața fanilor săi, de pe ecranul uriaș, pe acei monstri sacri ai Cenaclului, deveniți între timp, praf de stele…Atmosfera creată în Sala Palatului, devenită materializarea proverbului “n-ai loc să arunci un ac”, aplauzele venite în cascadă după fiecare refren celebru, recunoscut după primele acorduri, “vibe”-ul unic al serii – toate au fost premiul pe care Andrei Păunescu îl merită cu prisosință.
Cu toată admirația față de “noul val” al Cenaclului, îmi voi îngădui, totuși, să așez, în topul meu sufletesc, reîntâlnirea cu numele dragi ale echipei Păunescului de odinioară, cu ale căror refrene am crescut și ale căror voci memorabile mi-au marcat adolescența, tinerețea, viața însăși. Mircea Baniciu, Nicu Alifantis, Ducu Bertzi, Mircea Vintilă, Maria Nagy, Gheorghe Gheorghiu , Ovidiu Lipan Țăndărică și alți tovarăși de “Trecut”, au facut, nu doar pentru mine, deliciul serii de ieri.
Le-am adăugat însă, cum spuneam, bucuria de a descoperi “noul val” al Facării ( ciudată asociere intre valuri și flăcări, nu?), curățenia și talentul unor tineri excepționali ( printre care și nepoatele poetului!) prin care minunatul Andrei Păunescu reușește, constant, să reînvie spiritul de altădată al “invenției” genialului său părinte.
Aseară, Sala Palatului a devenit o oală sub presiune, clocotindu-și emoțiile unui Trecut de care multora le este dor, și amestecându-le cu cele ale unui Prezent care, îmi place sa cred, nu este încă pierdut.
Comentează