Astăzi am încercat un experiment. Probabil din plictiseală sau din neavând ce face. Pauza de emisiuni la care suntem condamnați în fiecare început de ani, împinge omul activ din mine spre tot felul de năstrușnicii, pentru a-mi umple timpul.
Experimentul matinal de care vă vorbeam se află în derulare ( deci nu veți afla deocamdată concluzia) și a început printr-o postare matinală, în care am încărcat o fotografie “care nu spune nimic” : o mulțime de oameni în mers, pe unul din bulevardele Capitalei. Am însoțit-o cu următorul text :
“ Bună dimineata! Undeva , în această mulțime, mă aflu și eu. Nu contează cum arăt azi, cum m-am îmbrăcat , coafat, machiat, cât de larg îmi e zâmbetul și cât de strălucitoare privirea. Contează că, din această mulțime, se desprinde gândul meu bun către voi, încercand să vă lumineze o nouă zi pe care multi , poate, o începeți neîncrezatori.
Este, recunosc, și un mic experiment. Nu trebuie sa fii nici psiholog și nici macar un bun observator ca să constati că, pe acest minunat Facebook – care a devenit mai vital decât balonul de ocigen al celor ce nu reușesc să respire! – numărul de aprecieri ( “like”-urile, cum ne-a devenit mai “românește” să le numim) este direct proporțional cu mărimea chipului din fotografia celui ce a postat. Gros-planurile – adică pozele “de aproape” – în care, fără fotoshop, poți citi fiecare rid, fiecare pistrui și fiecare tristețe – obțin cele mai multe like-uri. Vin la rând prim-planurile, în care mai “citești” și câte un guler de cămașă sau un șirag de mărgele. Pe locul trei sunt planurile medii, în care încap și unul-doi membri ai familiei, ba chiar și câte un colț de încăpere care, mărit cu degetele, satisface curiozitățile ascunse ale unor virtuali. Mult mai puține “like”-uri obțin pozele de grup. Cine mai stă să mai deslușească unde anume e personajul principal și cine îi sunt companionii. Poate doar dacă avem de a face cu o poză cu vedete.
Pozele din rândul celei de mai jos n-au nicio șansă. Poate doar inerția prieteniei virtuale să le adauge câteva aprecieri. Cine are timp să citească textul atașat? (…mai ales când nu spune mare lucru, precum cel de aici😄). Am facut această analiză matinală din amuzament. Sunt curioasă, peste câteva ore, să compar performantele postăriicu cele surprinzător de mari ale uneia din zilele anului trecut, când am cutezat să încarc o fotografie în pijama, din dormitor. Oare asta vrea lumea de la noi?
Zi frumoasă să aveți! ( dacă ați ajuns până la acest ultim rând! 😉)“
Postarea de mai sus a fost lansată în eter, eu însămi lansându-mă simultan în acest editorial, prin care încerc să fac o introspecție în mințile consumatorilor de rețele virtuale. Ce anume ne oferă , spre exemplu, Facebook-ul : cel mai frecvent instrument de socializare al grupei de vârstă în care mă înscriu anii din buletin? Evident, așa cum ii spune și definiția, satisfacția socializării. În această lume în care înstrăinarea ne-a aruncat la capete de comunicare, în care nu ne mai cunoaștem nu numai vecinii de scară de bloc, ci nici , de multe ori, partenerii de viață și în care “cercurile de prieteni” devin… cerculețe, uneori confundându-se cu cifra “zero”, Facebookul aduce în jurul nostru aglomerația care ne face să nu ne simțim singuri. Oameni pe care nu-i cunoaștem ( și pe care, cunoscându-i, poate i-am fi dorit cât mai departe de noi), alții pe care îi știm prea puțin, dar care au reușit să ne facă curioși, apoi inși pe care-i vedem la televizor sau despre care aflam din presa galbenă și nu în ultimul rând, inși care poate nici măcar nu există sau care au, in realitate, cu totul alte nume, alte identități, ba chiar și alt chip, ne intră cu toții în viață pe ușa comunicării virtuale, dezvăluindu-ne felii din existența lor, din gândurile lor, aratându-ni-le prin poze – de cele mai multe ori trucate sau într-atât de “aranjate”, încât ne bagă în boală, făcându-ne nefericiți…Ne bucurăm, la rându-ne, precum niste copii, când postările noastre ( cu bradul de Crăciun, cu lasagna tocmai extrasă din cuptor, cu nepoții călărindu-ne sau cu soțul îmbrățișându-ne teatral, pe la aniversări) antrenează comentarii banale sau fals-binevoitoare, primite uneori de la cunoscuți pe care fericirea noastră – de e cu adevarat cea afișată – îi bagă în boală. Dar noi ne umflăm în pene și ne credem populari și iubiți de cei din jur, dacă contorul virtual arată că noua noastra rochie cu paiete a adunat câteva “K” de aprecieri…
Am o cunoștință cam din generația mea, care – deși are în casă soț, copii (și aproape nepoți), are servici și n-are menajeră – deci , telretic, posedă o mulțime de preocupări – și-a descoperit o mare pasiune în a studia “la sânge” Facebook-ul, mai ales ca o prelungire a vizionării unor programe tv ce pe mine una mă exasperează. Pe soțul său – la fel, el m-a și rugat, de altfel, “să fac ceva”. (N-am ce face , doar să scriu, sperând că distinsa va citi!😁). Ce anume vreau să spun? Femeia află, de la televizor, de o anume persoană – celebră sau anonimă ( deși odată apărută la televizor, s-a zis cu anonimatul!) , după care începe să-i cerceteze, ore în șir, pagina de Fb. Își pune ochelarii ( uneori ia și lupa!) și îi studiază acesteia familia, fiecare colțișor din casă, locurile pe unde o aduc vacanțele, prietenii ce se adună pe la întâmplările comune, etc. În câteva ore e “as” în persoana respectivă, dezvăluind, cu generozitate, în jur cele aflate. Degeaba încerc s-o conving că “fericirea” de pe Facebook este , de multe ori, una trucată! I-am povestit, bunăoară, despre o cunoștință comună, care, deși încarcă poze luminoase cu soțul și copiii, în realitate se află în pragul divorțului, iar copiii nu o pot suferi, sperând ca Tribunalul să îi aloce tatălui lor. Degeaba îi povestesc despre un fost coleg din tv, care, sedentar fiind până în vârful unghiilor, încarcă permanent pe același încăpător Facebook, fotografii trucate, în care apare ba pe o stradă din Londra, ba pe o plajă exotică, ba în down-town-ul new-yorkez. Cu ceva abilități, o aplicație bună și simțul minciunii în sânge te poți folosi de Facebook pentru a transmite în eter cele mai mari gogorițe cu putință. Și lumea ( naivii – ca să nu le spun fraierii!) crede tot, bucurându-se pentru respectivul , admirându-l sau dimpotrivă, pizmuindu-l copios și încărcându-i postarea cu comentarii binevoitoare, în speranța că , la următoarea postare personală, acestea li se vor întoarce și lor.
E mare păcăleală cu Facebook-ul ăsta și cam cu tot ce e virtual, în jurul nostru. Dar dependența nu ține cont de nocivitatea elementului de care depinzi, nu-i așa? O știm de la tutun, alcool și droguri. Cam așa e și cu Facebookul : nu ne putem desprinde din mrejele sale, deși știm bine că ne face rău și că, mai devreme sau mai târziu, aparenta fericire pe care o primim de la el, va crea probleme. Dar avem, oare, ce pune în loc? Unii se pare că nu.
…Fug să văd care sunt rezultatele postării mele-experiment !😉
Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : SUPRAMAX ARTICULAȚII
Comentează