Eram in anul 3 de facultate. Seara premiilor Uniter era organizată la Sala Palatului. Fiecare student la actorie din clasa doamnei Sanda Manu avea câte un actor in grijă.
Drumul din sală până pe scenă era lung si greoi, asa că noi trebuia să il invățăm inainte de spectacol si apoi să ne conducem actorul premiat ori care urma să ofere un premiu, spre scenă, prin spate, pe culoarele acelea imense si intunecate.
Eu aveam grijă de doamna Valeria Seciu. Nu o cunoscusem până atunci. Eram tare emoționat că voi vorbi cu ea. M-am prezentat, i-am spus că o voi ajuta să facă drumul prin spatele scenei, din sală si până când va intra pe scenă ca să ii ofere un premiu lui Radu Beligan.
Am stat unul lângă altul in sală până când a venit momentul. I-am spus că trebuie să mergem si am pornit. Eu deschideam câte o usă, ii făceam loc să treacă, mai făceam câțiva pasi inainte pe holurile inguste ca să o feresc de eventuale pânze de paianjen si aud dintr-o dată: „teatrul e si forță si fragilitate in acelasi timp…”. Imi vorbea! N-am putut decât să spun:” da”.
Am mai făcut câțiva pasi si a continuat: „viața ta uneori dispare si lasă loc alteia, compusă din tot ce e inăuntrul tău atunci când se intâlneste cu ceea ce găseste in afara ta. Adaptarea devine creație”. Era clar că trebuia să devin brusc inteligent si să susțin o conversație pentru care eram prea mic.
Am zis: „bine, uneori ce e in afara ta poate domina lucrurile pe care le-ai primit ca lume interioară”.
Nu stiu dacă m-a ascultat dar a continuat: „Si când totul devine armonie atunci se naste arta adevărată”.
Nu era momentul să o contrazic. Am zis: „aveți dreptate”.
Si apoi a mai zis: „doamnelor si domnilor, Radu Beligan”.
Am inghețat. Isi repeta discursul. Si eu credeam că vorbeste cu mine. M-am făcut că mă inchei la sireturi, că mă scutur de scame, am mai bolborosit câte ceva ca să pară că si eu vorbeam singur (nu stiu de ce mi se părea asta o opțiune mai normală) si am ajuns la scenă.
Mi-a zâmbit si a spus: „As avea nevoie de o oglindă”. Normal că nu mai deschideam gura. O lăsam să repete. Si a zis din nou: „Andreas, as vrea o oglindă inainte să intru in scenă”. Am găsit un colț de oglindă pe undeva. S-a bucurat mult. Mi-a spus: „să vii la mine la Levantul, am un teatru. Văd că te pricepi la monolog”.
Apoi a intrat in scenă si a strălucit, ca intotdeauna.
Comentează