Bombănelile Marinei Editoriale

Eram doi oameni FOARTE căsătoriți…

 

Eram amândoi căsătoriți. FOARTE căsătoriți. Eu mă aflam în perioada în care fluturii din stomac nu-și culcaseră încă aripile , iar visele-mi se luau încă la întrecere cu păsările. Din păcate, din ce în ce mai aproape de pământ…

Când l-am cunoscut, nu mi-am imaginat nicio clipă că mi se va lipi de suflet cu un adeziv păcătos, din acelea pe care cu greu reușești să le mai înlături. Și..așa a fost. Am înțeles repede că am nevoie de el, ca de aer. De fapt, aveam nevoie de dialogurile noastre, de întâlnirile dintre gândurile noastre, atât de asemănătoare. Singurătățile în doi sunt poveri greu de dus și fiecare aveam câte așa ceva în spinare….

Un lucru era sigur : nu mai întâlnisem niciodată pe cineva care să-mi semene într-atât de mult, în felul de a desluși lumea;  nu mi se întâmplase niciodată să rostesc jumătate de cuvant, pentru ca dinspre cel din fața mea, să vină cealaltă jumătate. Începusem să înțeleg, în sfârșit,  cam cum e cu “sufletul-pereche” – sintagma atât de vânturată de psihologi. Mai mult, contrar principiilor mele, dădusem chiar fuga la horoscoapele de aiurea, pentru a vedea, cât de compatibili spun stelele că am fi noi doi… Potrivirea părea a fi perfectă, indiferent de sursa horoscopului si de limba în care fusese ticluit..

Dar, repet, eram amândoi căsătoriți, FOARTE căsătoriți, iar eu una, cel puțin, nu eram dispusă să-mi risc căsnicia. De aceea, povestea noastră a rămas înghesuită doar prin mesajele pe care eterul ni le plimba de la unul la celălalt, provocându-ne bucurii reciproce, regrete mestecate în nopțile de singurătate în doi, dar si sentimentul că, așa nedreaptă cum e, viața e totuși frumoasă.

Când în casă mai apunea soarele pentru câteva zile, când mă mai ascundeam de lume pentru a da apă la șoricei, adunând într-însa toate cele ce nu puteau fi spuse ( eram o “familie publică”, ce Dumnezeu!)  dădeam fuga la poza lui de pe laptop și purtam în gând nesfârșite dialoguri cu chipul care-mi devenise atât de familiar. Nu i-am redat niciodată purtătorului său cumpenele prin care treceam, pentru că mi-era teamă să nu declanșez instantaneu o ofensivă deschisă a acestui de a mă cuceri, cu orice preț. Încă îmi iubeam bărbatul, încă mai aveam puterea să trec peste nefericirile vremelnice pe care mi le procura. În plus, aveam copil de crescut și nu doream să-l condamn la supliciul unei familii monoparentale.. 

El, în schimb, ar fi fost gata să-mi vină alături la cel mai mic semn al  meu. Se lupta cu “Toma Necredinciosul” din mine : povestea cu “bărbații nefericiți lângă nevestele lor” îmi era arhicunoscută de la prietenele mele și nu vroiam nici în ruptul capului să cad eu însămi în plasa ei… Până când i-am cunoscut soția. Atunci lucrurile s-au lămurit. Mi-a fost suficientă radiografia unei singure întâlniri, pentru a înțelege că, într-adevăr, povestea lor nu e sortită unui final fericit. Cum de altfel s-a și dovedit, peste nu multă vreme, fără nicio legătură cu mine. Sau, poate da?….

    Cert este că evadările mele pe teritoriul interzis al unei iubiri imposibile, pe care mă căzneam s-o țin departe de mine,  deveniseră un soi de balon de oxigen, într-o realitate ce începea să fie sufocată de rutină. Ea, rutina, alături de prietena ei, indiferența, așezau plumb pe aripile viselor mele, care zburau tot mai greu, cum spuneam – tot  mai aproape de pământ. La un moment dat, nu eu, ci EL n-a mai rezistat. Femeile, se știe, sunt mult mai puternice. Iar mamele – de neclinitit. 

Primul pas spre a mă convinge a fost intenția lui de a divorța. Mă opusesem ei cu tărie, asigurându-l că voi interpreta acest gest nu ca pe o dovadă de iubire, ci ca pe un șantaj de a face eu însămi  la fel. L-am asigurat, cu pretul unor frământări interioare cât 10 uragane,  că… mai mult decât o prietenie pe viață nu-i pot oferi. A mers mai departe. A divorțat. Iar apoi…și mai departe : nemaiputând înfrunta tenacitatea mea de “femeie măritată”, a ales fuga. Departe. Peste ocean… Într-o nouă viață…

Mesajele au continuat să vină către mine, la fel de ușor cum ajungeau și atunci când pe autorii lor nu-i despărțeau decât câteva cartiere. Mesajele  ajungeau. Erau însă din ce în ce mai triste. Licărul acela de speranță se stingea, precum o lumânare a cărei flacără se apropie de mâna ce-o ține. O vreme am decis să nu-i  mai răspund. Cred în povestea cu “ruptul pisicii în două” și am avut senzația că aceasta e soluția. Nu mai reușeam să duc, până la capăt , nici măcar lectura mesajelor sale, căci mă întristau într-atât, încât mintea mea începuse să se zvârcolească între nedumeriri de genul : “Oare eu sunt fericită?”, “Oare am procedat corect?”, “Oare asta îmi doresc, de la viață?”. Dar…eram măritată, aveam o imagine de protejat și un copil de crescut….

    După un an de tăcere reciprocă, am primit un mesaj de la el. Începea optimist, anunțându-mă că , iată, opereaza acum într-unul din cele mai mari spitale din New York , că și-a cumpărat o vilă  cochetă,  cam măricică pentru singurătatea în care a ales să trăiască. …Mesajul – cum mă și așteptam, de altfel – a poposit și în zona aceea, “delicată”…I-am răspuns, pornind din nou placa aceea cu “măritata” și “copilul minor”, deși anul scurs între noi mă surghiunise spre concluzii deloc optimiste, vizavi de viitorul meu… În finalul mesajului, mi-a propus să vin la el, să-mi petrec două săptămâni de vacanță…

   La aceasta ultimă propunere nu i-am răspuns pe loc. Erau prea furtunoase luptele ce se dădeau în mine. Am ieșit din trașeele lor, epuizată de confruntarea celor două elemente pe care se sprijină omenirea : “a fi” sau “a nu fi”. Dar eu…eu eram femeie măritată, cu copil. Iar din bagajul de cuvinte cu care plecasem din casa părintească, cuvântul “divorț” lipsea cu desăvârșire…Am construit așadar un răspuns politicos dar ferm, în care am lăsat să se prelingă, printre rânduri, faptul că mi-este tare dor de apropierea lui, așa imaterială, cum fusese ea, vreme îndelungată… 

    La acest ultim mesaj al meu n-am mai primit însă niciun  răspuns.

….Și iată, “după încă o viață de om” – aș spune, “peste ocean”-ul meu mi-a scris din nou. Mult. Nesfârșit de mult. Cu siguranță, momentul ieșirii la pensie a declanșat mecanisme neștiute până atunci, a dărâmat bariere autoimpuse, a generat curaj nebănuit. Un soi de “nu mai am ce pierde”. Între timp, devenise șeful unei clinici de prestigiu, scrisese nuștiucâte cărți, preda la Facultate,  apărea frecvent la televizor . Și , mqi ales, era tot singur…. Mi-a fost teamă să-l întreb de ce. Mi-a intuit întrebarea, în spiritul “jumătății de drum”, la care se întâlneau cândva toate gândurile noastre. Și mi-a răspuns, indirect, invitându-mă delicat…să-mi petrec doua săptămâni de vacanță alături de el… 

Nu i-am mai răspuns, deși între timp devenisem o femeie singură, cu copiii deja mari. Nici eu nu știu sorgintea tăcerii mele.. Teama? Neîncrederea? Sentimentul că “e prea târziu”?..

    …A trecut ceva vreme de la ultimele sale rânduri. Și n-a trecut ușor. Deși răspunsul meu încă n-a pornit către el, deși e rândul meu să apăs tasta “SEND”, nu mă pot opri să nu deschid,  în fiecare zi, cu o emoție nebună,  căsuța poștală. Chiar și numai pentru a reciti, iar și iar, mesajele sale, de atunci și de acum…

 

Rubrică oferită de FARMACIILE CATENA : RILASTIL – protecție solară

Femei de 10 pe Facebook