Ea și El

Dumneavoastră, tu, matale

Trăim într-o lume în care nu mai e obligatoriu ca oamenii să-și spună „dumneavoastră” unul, altuia, pentru a-și arăta respectul. Suntem moderni, călătorim pretutindeni, vorbim limbi străine, iar deschiderea spre lume ne-a oferit posibilitatea să preluăm tot felul de obiceiuri lingvistice din alte părți ale planetei. Unele păguboase, cum e, de exemplu, traducerea lui „like” prin acel „gen”, care a îmbâcsit toate comunicările noastre – „Port, gen, niște blugi”. „Vino la 10, gen…” -, altele care ne-au făcut dialogurile mai sprintene și ne-au îngăduit să ne spunem, mai des, pe nume, și să fim, astfel, mai eficienți și, poate, mai apropiați.
Eu, unor oameni extrem de importanți ai lumii în care trăim le spun pe nume, pentru că m-au invitat să o fac și eu am acceptat invitația lor ca pe un dar. Îi tutuiesc cu iubire și cu admirație, fără ca asta să însemne că sunt, vreo secundă, nepoliticoasă. Și, bineînțeles, sunt și o grămadă de alți oameni cărora le spun „dumneavoastră”, fără ca asta să fie o dovadă că ei ar însemna mai mult pentru mine decât aceia cărora le spun „tu”. De fapt, știm cu toții că familiaritatea şi politeţea se îndulcesc sau se înăspresc în diverse nuanţe din felul în care aşezi cuvintele în frază, din felul în care aşezi privirea în întâlnire, din modul în care îţi aşezi mâinile pe masă. Poți să fii la per tu cu cineva fără pic de obrăznicie, sau poți spune „dumneavoastră” cu atitudinea celui învățat să se bată pe burtă cu cei de alături. Citește mai departe…

Publicitate