Toată viața am fost maestra îndrăgostelilor nepotrivite. Nu spun că am nimerit mai mereu lângă idioți, puturoși, netoți, aroganți, brute, afemeiați, zgârciți, mincinoși, scandalagii, prefăcuți, intoleranți etc. Nu. Probabil că ei erau, de fapt, foarte buni, doar că nu mi se asortau mie( hai că m-ați prins într-una din acele zile, în care pledez pentru „toți oamenii sunt buni”!). Un singur om am întâlnit, în toata viața asta a mea – sau în prima ei jumătate, căci sunt decisă să bat suta! – care mi-a mers direct la suflet. Și sunt sigură că aș fi făcut mulți purici lângă el, dacă….
…Tocmai terminasem facultatea și eram în acea perioadă de tranziție dintre „șoarecele de bibliotecă” și „mireasa perfectă”. Mă intersectasem cu El în diverse rânduri, prin drumurile și experiențele mele gazetărești, căci de pe-atunci mă jucam de-a scrisul. Era perfect. Un bărbat atrăgător, cu aproape un deceniu mai mare decât mine, citit, umblat prin lume ( lucra în Comerțul exterior), vorbitor de șase limbi străine ( vreo trei le-am exersat împreună), plin de viață, mereu în vervă, un bun causeur, cu un simț al umorului aducând a favoritul meu Mark Twain, pe care nu pierd nicio ocazie să-l evoc. În toate mediile în care ne-am întâlnit, ochii tuturor reprezentantelor sexului frumos erau atrase de el ca de un magnet. Teoretic, acesta nu era un argument care să-micreeze liniște sau măcar curajul de a spera. Totuși,în pofida acestui fapt, continua să fie singur. Glumea cu toate, râdea cu toate, le făcea să se simtă bine, socializa perfect în orice colectiv, se făcea plăcut din doar două respirații și-un cuvânt. Zâmbetul lui era atât de larg, încât aveam impresia că la un moment dat se va contopi cu lobul urechilor. Umbla îmbrăcat impecabil, asortat, fără să fie ostentativ. Lăsa în urmă un parfum discret și o tonă de suspine – ale divelor ce sperau să fie băgate în seamă,oficial. Ne înțelegeam bine, eram prieteni apropiați, ba unii chiar îmi șopteau că respectivul mă simpatizează foarte mult. Eram măgulită. O gâsculiță, nu? ..Obișnuiam să mai ieșim împreună, la câte un film, un concert la Sala Palatului, niciodată mai mult. Nu mă grăbeam nici eu ( expresia „ca fata mare la măritat” nu mă caracteriza!), iar lui părea a-i fi bine așa. La urma urmei, timpul le va rezolva pe toate – îmi spuneam atunci când îmi venea și mie să suspin.
…La un moment dat, întreprinderea la care lucra l-a trimis pentru 6 luni într-o țară din Vest. Aici filmul s-a rupt ; ne-am promis, la un suc pe Magheru, să ne scriem și să ne vedem peste 6 luni. De promis , ne-am promis, dar niciunul din noi nu s-a ținut de cuvânt. Am schimbat câteva felicitări, e drept,de Anul Nou și de zilele noastre de naștere, după care lui i s-a prelungit detașarea, iar mie mi s-au (pre)lungit urechile, tot așteptând să avansez pe traseul care ducea spre Continentul Cucoanelor Măritate. Drept care, la un moment dat, m-am și măritat. Și pentru că mi-am propus să fiu o nevastă fidelă, nici măcar nu m-am mai interesat de El. O singură dată am tresărit, într-o statie de metrou, când pe lângă mine a trecut cu costum la patru ace, având în interior un bărbat care mirosea exact ca El. Omul a intrat în vagonul alăturat, iar eu – în oala cu melancolie. Dar până la prima stație mi-a trecut.
După mai mulți ani, când am început să lucrez în TVR, cineva mi-a vorbit despre el. Deși mi-am propus să continui să nu fiu curioasă, am pus totuși întrebarea esențială ( Tatulici ne învățase cum să punem mereu întrebările „care contează”). Nu, nu se căsătorise. Mai mult, după Revoluție a recunoscut public că este gay. Nu mai era un lucru atât de grav.
Abia atunci am simțit că am pierdut ceva foarte drag mie. Mi-am explicat multe din nedumeririle de odinioară, și…am suspinat prelung.
Au trecut anii, trăgând după ei destule decepții în dragoste. Relații nepotrivite, relații complicate, relații neîntâmplate. Sper ca viața să nu mă aducă în punctul de a concluziona că cel mai minunat bărbat din viața mea a fost… un gay!
Comentează