Ea și El Povestea mea

Confesiunea înlăcrimată a unei mame devenită soacră

 

Pe Andrei mi l-am crescut singură. Tatăl lui ne-a părăsit în ziua în care am aflat că sunt însărcinată. Nu eram căsătoriți, dar plănuiam să o facem în anul imediat următor. Ne tot amăgeam că vom reusi să depășim niște probleme financiare și că ne vom putea așeza la casa noastră, pe care, evident, n-o aveam. Venirea pe lume a băiețelului nostru a rezolvat însă lucrurile. Bărbatul pe care-l iubisem atât de mult și de care-mi legasem toate planurile mele de viitor, n-a făcut față veștii. A coborât să ia pâine și de atunci nu l-am mai văzut niciodată. Exact ca-n filme. Exact ca-ntr-una din anecdotele adolescenței imagenoastre, despre acel soț care pleacă sa arunce gunoiul, și se întoarce peste 20 de ani. Doar că tatăl lui Andrei nu s-a mai întors niciodată…
Nu mă-ntrebați cum l-am crescut. Dar, în primul rând, cum m-am luptat cu toți cei din jur care încercau să mă convingă să renunț la copil. Nu am putut s-o fac. În primul rând, mi-am dorit dintotdeauna copii. Mi-am dorit apoi să-i fac un copil bărbatului pe care-l aveam. Andrei a fost un copil dorit cu mult înainte de a se naște, de aceea dragostea cu care l-am crescut a fost nemăsurată, transformându-se intr-o pavăză în calea oricăror furtuni ale vieții…
imageÎncăpățânarea mea de a-mi păstra copilul m-a costat însă mult. Părinții ( amândoi foști profesori de matematică) m-au renegat și de atunci mi-am trăit viața practic fără să mai am niciun contact cu ei. Șeful meu de atunci mi-a sugerat și el să-mi caut alt loc de muncă, pentru că nu are nevoie de gravide în echipa lui. Prietenii, falșii prieteni, au părut că mă susțin, la început, după care, încet încet s-au depărtat de mine. Oricum, reprezentam o categorie aparte, total neinteresantă: o mamă singură își găsește cu greu un „anturaj” care s-o accepte, care să i se potrivească. Cel puțin în orașul nostru…
Dar dragostea maternă face minuni, Și parcă și mai puternică am devenit, după ce m-am trezit singură. Ba, mai mult, când Andrei mai avea o lună până să se nască, am făcut un gest nebunesc și mi-am părăsit orașul natal, mutându-mă în București. O mătușă îndepartată, de care știam doar din poveștile alor mei, a dat, întâmplător de mine și, după ce mi-a aflat povestea, s-a oferit să mă ajute. În tinerețe, trăise o experiență asemănătoare. Pot spune fără să greșesc că această femeie a fost îngerul meu păzitor. Și asta până când Andrei a împlinit un an,eu – 25, iar ea.. a fost răpusă, pe trecerea de pietoni, de un bezmetic ce încurcase culorile de la semafor…image
Așa singură cum eram, totuși m-am descurcat. Mătușa insistase să dau la facultate și i-am îndeplinit dorința, chiar dacă nu mai era lângă noi, să se bucure. În paralel, mi-am luat și un servici, prost plătit, dar suficient, cât să nu depind de mila nimănui. În plus, aveam posibilitatea să lucrez acasă, ceea ce era mai mult decât mi-aș fi dorit…
Pe Andrei l-am crescut cu toată dragostea de care nu credeam vreodată că voi fi capabilă. Alergam ca disperata de la facultate la firma unde găsisem de lucru, apoi într-un suflet ajungeam la grădiniță, îmi luam băiatul și nu mă mai desprindeam de el, până a doua zi, în zori, când o luam de la început. Pentru a-i fi alături, am renunțat la propria viață, m-am izolat și singurele mele contacte erau cele cu colegii, la facultate și cu cei de la firma unde lucram, part-time. În rest, Andrei, Andrei și numai Andrei, cu o disperare de a-l ocroti, de a-i asigura tot ceea ce îi trebuia, pentru a nu-l lăsa să resimtă niciodată absența tatălui. Deși intuiesc că, în sufletul lui, copilul meu a ascuns întotdeauna suferința de a nu avea decât un părinte, nu mi-a spus-o niciodată. Subiectul TATA era tabu.

mother or teacher helping kid with schoolwork

Dragostea și grija mea mi-au fost răsplătite. Devotamentul aproape disperat, de care am dat dovadă în toți acești ani, a primit în schimb cea mai frumoasă răsplată, pe care o poate primi un părinte : Andrei nu m-a dezamăgit niciodată, a fost un copil cuminte și bun, săritor și milos, foarte aplecat către școală, îndeosebi către matematică. Ai mei ar fi fost tare mândri să-și vadă nepotul călcându-le pe urme. Dar, din păcate, orgoliul nebun de care dădeau dovadă, combinat cu adânca mea dezamăgire și supărare care mi se cuibăriseră în suflet, de ani de zile, ne-au împiedicat să ne mai apropiem vreodată. Deși eram singurul lor copil.
….În ziua în care s-au afișat rezultatele de la Bac, băiatul m-a rugat să merg cu el la școală, să citim listele cu notele. Obținuse o medie foarte bună : 9,87. Eram amândoi în culmea fericirii, cu atât mai mult cu cât performanța fusese obținută fără nicio oră măcar de meditații. Protejându-mă în acest fel, Andrei s-a ambiționat să învețe singur, ca un soi de dar pe care se simțea obligat să mi-l ofere, pentru a compensa, după puterile lui, ceea ce făceam pentru el, zi de zi, de 18 ani încoace.
Ziua aceea n-am s-o uit niciodată. După ce ne-am consumat micul imagenostru moment de bucurie „în doi”, în fața panoului cu rezultatele, Andrei a rămas cu colegii în curtea școlii, iar eu m-am grăbit câtre casă, spre a le împartăși și vecinilor fericirea ce pusese stăpânire pe mine, Îl iubeau și ei foarte mult pe Andrei, care le rezolva frecvent probleme dintre cele mai diverse : ba repara un televizor, ba le lua medicamente de la Farmacie în zilele cu ghețuș, ba îi ajuta să scrie la calculator tot felul de hârtii oficiale etc. În drum spre casă, filmul s-a rupt. Fix în locul în care, cu 17 ani în urmă, mătușa mea suferise accidentul mortal, un camion blestemat a pierdut controlul volanului și a intrat pe trotuar.. Am fost spulberată, împreună cu alți doi trecători..

….Am trecut intenționat peste, cu siguranță, cea mai urâtă etapă a vieții mele. Nu vreau să-mi amintesc nici de lunile petrecute prin spitale, nici de zecile de operații ce mi-au măcinat trupul, și nici de ziua aceea de toamnă târzie, în care Profesorul M.T. m-a anunțat că nu mă voi mai putea ridica miciodată din scaunul de invalid.. „A-ți cădea cerul pe cap”? Neîncăpătoare expresie pentru ceea ce am simțit atunci…

image…În anii ce au urmat, rolurile s-au inversat. Andrei a devenit cel care avea grijă de mine. Cu aceleași dragoste și devotament, cu care o făcusem eu, 19 ani la rând. Fugea, ca bezmeticul, de la cursuri ( intrase, din prima, la Medicină) pentru a-mi pregăti de mâncare, pentru a face piața, pentru a deretica prin casă, pentru a-mi ține de urât și a mă convinge prin asta că nu sunt singură. ” Nu te voi părăsi niciodată, mama!” – obișnuia să-mi spună, atunci când simțea că depresiile îmi dădeau târcoale.. Dar dragostea pe care o aveam pentru el, dorința de a-i veghea, chiar și așa beteagă cum eram, trecerea prin viață, ajutându-l când cu un sfat, când cu o îmbărbătare, ma făceau să înfrunt chinuitoarele zile din calendar..
Lucrurile păreau a fi intrat într-o oarecare rutină. Până în momentul în care Andrei a venit acasă pentru prima oară cu o fată, o colegă de facultate. Era fiica unor reputați medici, un copil de bani gata, altminteri politicoasă, bine crescută și, înțeleg, o studentă eminentă. Ceva însă nu mi-a plăcut la fata asta, încă de la început. Poate privirea de gheață cu care îmi atingea băiatul. Sau, poate, remarcile răutăcioase, pe care le-a scăpat, de față cu mine, legate de o colegă de-a lor, mai sărmană..Am simțit o strângere de inimă, dar am lăsat-o ascunsă,înlăuntrul meu….
Înainte de a începe ultimul an, Andrei și Camelia s-au căsătorit. A fost Sara & Tylero nuntă ca-n povești, în care părinții fetei au investit o groază de bani. Era singura lor fiică și , ca și mine, își doreau ce era mai bine pentru copilul lor. Scaunul meu cu rotile a fost și el prezent la emoționantul eveniment. Țin minte cum Andrei culisa între mine și mireasa lui, întrebându-mă,în șoaptă, aproape obsesiv: ” Ești fericită, mama, pentru mine?” Încuviințam, deși strângerea de inimă, mototolită înlăuntrul meu, nu-mi dădea pace. Era ca un soi de presentiment..

Cadoul de nuntă al celor doi, din partea socrilor mici, a fost un apartament cu trei camere, la două străzi de vila acestora. Le-am dăruit și eu un serviciu de tacâmuri din argint, pe care-l cumpărasem mai demult, cu mari sacrificii, și-l păstram tocmai în ideea că i-l voi dărui fiului meu, în cea mai fericită zi din viața lui. Firește, cadoul meu a trecut neobservat, în marea de cadouri și plicuri cu bani, oferite de cei peste 200 de invitați..
A doua zi, Andrei și-a strâns o valiză de lucruri și s-a mutat în noul apartament, promițându-mi solemn că nu va fi zi de la Dumnezeu, în care să nu vină să mă viziteze. L-am mângâiat pe cap, l-am pupat pe creștet și am simțit brusc că nu voi mai avea ocazia să o fac atât de des…
Locul lui Andrei a fost luat de o infirmieră de la spitalul unde lucrau cuscrii mei, Venea zilnic la mine, pentru trei-patru ore, mă ajuta la menaj și mă scotea la plimbare. Seara, invariabil, Andrei era la mine. La început, petreceam împreună o oră-două, după un timp a început să vină din ce mai rar, intra precipitat în apartament, era mereu cu ochii pe ceas și alerga apoi , ca din pușcă acasă, unde-l aștepta
Camelia.. De Revelion, cei doi au plecat într-o mică vacanță, în Maldive…Două săptămâni aproape că nu am știut nimic de Andrei. M-a anunțat doar că a ajuns cu bine, apoi mi-a mai dat un telefon scurt și, după cum mi s-a părut mie, pe furiș. Ultimul a fost cel din Noaptea de imageAnul Nou, pe care l-am primit abia spre dimineață. Mi-a motivat că liniile erau foarte ocupate. Ceea ce era, probabil, adevărat.
A trecut un an de atunci. Andrei a trecut pe la mine de fix 11 ori, Camelia, niciodată. Ușor jenat, Andrei îi găsește de fiecare dată scuze. Îi spun și eu, tot de fiecare dată, că-i înțeleg, că nu trebuie să-și facă probleme din cauza mea, că pot să mă descurc și singură. Îmi cer, de fiecare dată scuze că le sunt o povară, în loc să le fiu un sprijin.
Zilele trec încet, mult prea încet. Televizorul este prietenul meu cel mai bun, iar albumele cu poze mi-l țin aproape de mine pe Andrei, în prea multele, din ce în ce mai multele zile în care nu apucăm să ne vedem.. Luna trecută nu a reușit să vină niciodată. Îmi trimite însă regulat bani, prin infirmiera care vine la fel de regulat. Uneori mă sună. Mă asigură de fiecare dată că mă iubește și că lucrurile se vor schimba..Mi-e dor de el, de parcă o parte a trupului meu, cea pe care încă mi-o mai simt, îmi este smulsă din mine și ținută undeva departe, foarte departe… Dar viața lui e viața lui, și nu am niciun drept să i-o mai sufoc cu dragostea mea neputincioasă. Și nici nu vreau să aibă discuții cu Camelia din partea mea. O înțeleg și pe ea, într-un fel..La urma urmei, cine sunt eu? O biată soacră, condamnată pe viață la un scaun de invalid…image
Mă rog pentru binele lui Andrei, al frumoasei lui soții și mă bucur că, măcar în vise, mă mai văd uneori, ca o răsplată, mergând pe jos, undeva, printr-un parc cu multe flori, ținându-mă de brațul lui Andrei …
…Zilele trecute am citit pe internet un articol despre Elveția, unde se pare că este legală sinuciderea asistată medical. Oare Andrei al meu m-ar putea ierta vreodată?…..

Publicitate