Diverse

Ce simte poetul Lucian Avramescu, atunci când se privește în oglindă…

 

Cel care, în adolescența noastră, ne gâdilase sufletul și ne zgândărise iubirile cu al său memorabil “Bună seara, iubito”, poetul sensibil și miștocar totodată, jurnalistul de nota 10 și priceputul analist politic al vremurilor de azi – l-am numit aici pe Lucian Avramescu, – tocmai ce-a schimbat prefixul. Deși numerologii consideră cifra 7 ca fiind una extrem de norocoasă, citesc în sufletul lui Lucian ( pe care il cunosc de-o viață, el fiind unul dintre primii mei dascăli în ale gazetăriei) o oarecare prăbușire, un oarecare mers inapoi, o melancolie dusă la extrem.

Îl rog să privească , de acum, mai rar în buletin si mai des în ochii fetiței sale, să-și încarce bateriile din prețuirea pe care o avem, față de el, majoritatea dintre noi, să fie sigur că tinerețea, fiind o stare de spirit, stă în puterea lui să rămână mereu tânăr, de-un leat cu frumoasa sa soție.

Și, mai ales, îl rog să continue a scrie poezii, poate chiar ușor mai optimiste, decât cea pe care am descoperit-o astăzi, pe site-ul AM Press și pe care v-o redau mai jos. Noroc cu finalul ei, în care Lucian recunoaște că mai are încă destule cuvinte a ne spune.

 

“Din tinerețea mea n-a rămas decât pofta de a iubi
Mersul relativ drept, primind salutul arborilor care-mi dau onorul
Și câteva proiecte de cărți, la care noaptea croșetez în gând cuvinte

În rest, albul zăpezii domnește nestingherit pe creștetul meu
Cele câteva kilograme plecate din mine pe nepusă masă
Îmi vor crește concentrația de suflet pe
Centimetrul de viață

Ieri, cineva m-a îmbrățișat…
Era o femeie, firește, fiindcă inima mea nu primește altfel de îmbrățițări
Am strâns-o și eu, cu prefăcută delicatețe.
N-aș zice că…
Mi-a spus ea cu subînțeles
Referindu-se pesemne la cele câteva veacuri pe care le-am împlinit.

Vorbe de răsfăț, candori apretate,
Peste obrazul meu n-a mai trecut fierul de călcat cămăși
Așa încât arată ca fularul care-a gâtuit-o pe Isadora Duncan,
Pe palme joacă, vara mai ales, șotronul, un psoriazis
Care-mi face degetele care ating aspre.
Poate că unora le plac mângâierile aspre
mi-a spus doctorița dermatolog,
clipind cu șiretenie, nu e cazul să vă plângeți
iar piciorul ei dezvelise prea sus iluzia unui chilot.

Nu mă plâng, în general, de nimic
Chiar dacă mă dor îngerii
Iar credințele mele în bine au suferit junghiuri.
Reumatică pare lumea în care am crescut
Din tinerețea mea n-a rămas decât pofta de a te iubi

În rest, interstațiile amăgirii, halte, triaje, ca într-o veche poezie
Scrisă atunci când iluziile nu se clătinau
Și trenurile opreau în toate gările unde iubita aștepta pe peron

E august, plec la mare să înot nemărginire
Nu port ochelari încă pentru a lectura valurile
Scriu de parcă ieri am uitat să trimit articolul pentru ziar
Și-s în mari recuperări de timp
De iluzii,
De iubire, dar augustul în care m-am născut
E o lună care ține mult, ca ploaia de vară, ca zborul pescărușilor
De la o silabă la alta

La revedere, îngere, mai am să-ți povestesc destule”.

Lucian Avramescu, 19 august 2018, București