De vreo săptămână, de când m-am întors din ultima călătorie a proiectului “Hai-Hui”, sunt ruptă . Ruptă de oboseală și ruptă de lume. Aproape că și la propriu, nu doar la figurat. Îmi petrec mai toată ziua scriind ( trebuie să finalizez, contra cronometru, ultimele episoade), dar și documentându-mă pentru viitoarea provocare. Caci nu, provocările mele nu sfărșesc niciodată. Scriu, citesc, aflu, toate de pe tabletă. Uneori am senzația că am ajuns să fac priză cu iPadul. Că face deja parte din mine, e ca o a treia mână, ca o anexă a corpului meu, de care mă despart doar cand fac duș. Cei din jur se amuză pe seama mea, spunând că cel mai trainic mariaj al vieții mele este cel cu acest iPad. Ignor ironia, dar nu pot să nu le dau dreptate : satisfacțiile mele cele mai mari vin, în ultima vreme, din direcția relației mele cu magnifica tabletă.
Dar nu despre “casa mea de piatră” cu aceasta mi-am propus să vă vorbesc, ci despre avantajele de a fi “rupt de lume”. Nu “rupt în fund”, ci “rupt de lume”! …M-am cocoțat în turnul meu de fildeș , sunt așezată comod pe gândurile mele, pe amintirile de călătorie despre care scriu, pe poveștile de 10 întâlnite în cale și cu ale căror protagoniști continui legăturile, prin mesaje. Nu cobor din el – din turnulețul meu de fildeș – decât pentru a trece pe la birou ( spre norocul meu, meseria pe care mi-am ales-o nu mă ține legată de mobilierul de la serviciu!) , pentru a mă mișca puțin la sală și pentru a-mi “gestiona” matern, părinții. Uneori, pentru a mă apleca spre prieteni. Spre cei mai buni. În rest, stau și scriu. Scriu deci cuget ( teoretic). Cuget, deci exist. Dar exist în lumea mea, mai precis a cuvintelor pe care le aleg după bunul meu plac, după cum vor mușchii mei ; sunt Stapâna lor, nu Stăpâna inelelor, ci Stăpâna cuvintelor, care fac punți către cei ce-mi vor fi cititori.
Nu mai știu aproape nimic din ceea ce se întâmplă în jur și doar din întâmplare îmi mai fug ochii pe câte-o fereastră, ca să văd dacă mai e primavară afară, sau între timp a dat vara peste noi. Nici pe Facebook nu mai intru, decât dacă e musai. La început chiar aveam remușcări față de prietenii mei virtuali, pe care îi obișnuisem să fie părtași la cam toate întâmplările mele, bune-rele, cum erau ele. După care…am ajuns la concluzia că…există viață și dincolo de Facebook. Ba una chiar mai liniștită. Nu, nu e un abandon al prietenilor și nici al comunicării virtuale, ci doar o păsuire. Deci postez, dar cu măsură.
Dar nu detașarea de online mi-a marcat atât de puternic viața în bine. Cu deadline-ul episoadelor televizate în față și cu programul draconic de scris, autoimpus în consecință, nu am mai apucat să deschid televizorul! Televizorul meu e un simplu dreptunghi negru, cu diagonală uriașă, care hibernează în sufragerie, Nu mai știu nimic de noul Președinte, nici de npul Guvern, nici de cei ce conduc , in general, România, pe la toate structurile. În mintea mea, vârtejul iscat în cazul fiecărui eveniment s-a spulberat. Si culmea! am început să dorm mult mai bine, perna nu-mi mai pare colțuroasă și somnul nu-mi mai e fărâmițat, visez frumos, cu peisaje colorate…Există un gap între mine și lumea reală. Rar de tot, mai aflu, întâmplător, de la părinți sau de la foarte apropiații mei prieteni, că în lume miroase a praf de pușcă ( a se citi : bombă atomică), apoi că pe la noi lumea a reînceput bătălia pe ciolan și ca urmează vremuri grele pentru noi, cei din afara ciolanului. ( N-am avut timp nici măcar să mă dumiresc ce și cum). M-am așezat, într-o bună zi, din greșeală, pe telecomanda din sufragerie și am deschis, involuntar, televizorul. Am dat peste niște oameni încruntați și agresivi, deasupra și dedesubtul cărora curgeau haotic benzi cu tot felul de vești, majoritatea proaste. Preț de două-trei minute am simțit cum din nou sângele o ia în galop prin vine, aveam o apăsare în piept și o presiune în creier. Am închis repede televizorul și m-am reîntors la cuvintele mele. M-am simțit mult mai liniștită, mai relaxată.
…Din când în când, mă mai sună cate o voce cunoscută și profit s-o mai întreb “ce mai e nou prin lume”. Îmi intră pe-o ureche și îmi iese pe cealaltă : e atât de bine să fii rupt de lume, să nu mai fii părtaș la nebunia din jur, să te lase rece toate ororile întâmplate sau provocate, din lumea reală. În cea a cuvintelor mele e cald și bine, miroase a curat și proaspăt, nu există răutate, ci doar gândire pozitivă. Devin cumva o retrasă? Nu-mi curge în vine sânge de pustnic, vă asigur. Dar câteodată e o adevărată binefacere să te izolezi. Să nu uităm ce spunea Franz Kafka : „Izolarea este cea mai bună modalitate de a ne cunoaște pe noi înșine.”
Rubrică oferită de : FARMACIILE CATENA : SOMNCONTROL SPRAY
Comentează