…Azi valiza LAMONZA m-a întristat. De fapt…eu sunt de vină : am auzit un oftat prelung, care 
parcă venea de sus, de pe șifonierul pe care hibernează companioana mea de călătorii. Am dat jos valiza de pe dulap, am deschis-o și ochii mi-au căzut pe fotografiile de pe Ellis Island….
…..Un ursuleț de pluș, jigărit și murdar ; doar ochișorii de sticlă își păstrează strălucirea tristă de odinioară… Privesc jucăria așezată cuminte în vitrina din fața mea și explicația scrisă pe plăcuța aferentă îmi naște fiori pe spinare : este , se pare, cea mai frecventă jucărie pe care și-o aduceau cu sine, din țările lor îndepărtate, copiii de emigranți. Părinții își înghesuiau cu greu , în valize de carton, întreaga viață de până atunci, pregătiți fiind să o înceapă de la zero pe cea nouă, de aici, de pe Tărâmul Făgăduinței..
Ne aflăm, așadar, pe celebra Ellis Island – locul ce-nsemna odinioară primul contact al celor veniți din întreaga lume, cu multvisata Americă, de care-și legau toate disperările Trecutului și speranțele într-un viitor mai bun.. Dacă primul pas pe Lună al lui Neil Armstrong a rămas pe veci în istorie, primul pas al acestora pe tărâmul american a rămas marcat pentru totdeauna în istoriile personale ale fiecăruia din cele câteva milioane de emigranți. Iar acest prim pas este legat, iată, chiar de această clădire, în care tocmai am intrat…
…. Începând cu 1892, aici avea loc „trierea” celor care primiseră permisiunea de a rămâne. În mod dramatic, 
ceilalți erau nevoiți s-o pornească îndărăt, retrăind anevoiosul drum peste ocean, care dura săptămâni întregi, înghesuite pe vapoare nesigure și umbrite de norul negru al speranțelor sfărâmate.. În timp, acest loc a devenit un Memorial. Unul de care se leagă însăși istoria poporului american. Nu există , practic, familie în America, în care să nu existe măcar o rudă venită de departe și trecută prin furcile caudine ale Insulei Ellis. Granița dintre „a rămâne” și ” a fi trimis înapoi” era foarte sensibilă : un control medical riguros, dovada unei sume de bani „de pornire”, care să-ți asigure traiul, și a unei rubedenii care să te poată, eventual, ajuta , pe tărâm american. Apoi urma Chestionarul.. Aparent simplu, cu 31 de întrebări. Un singur răspuns care nu convenea era însă sinonim cu dezastrul.. ….Iată sala uriașă în care se înghesuiau zilnic miile de emigranți, arzând de dorința de a demonstra că sunt apți pentru a deveni cetățeni americani.. O privesc de sus, de la balcon și ochii 
minții reușesc să înlocuiască turiștii de acum, care se înghesuie să facă poze, cu imaginea amărâților de odinioară, care participau la bătălia vieții lor.. Acum sala e tăcută..Doar flash-uri de blitz-uri… Clădirea, devenită Muzeu al Emigrației, îți relatează istoria devenirii poporului american. Fotografii și filme de arhivă, legate de viața emigranților, dar mai ales de prima lor respirație pe Ellis Island, te înfioară…Iată și dormitoarele cu sute de paturi suprapuse, unde înoptau cei ce nu „convingeau” din prima și erau trecuți, în zilele următoare, printr-un al doilea filtru al rigurosului control..Iată și obiectele personale, pe care și le adusese fiecare din țara lui : haine, samovare, castaniete, talismane, bijuteriile familiei, fotografii .. Toate vor rămâne, pentru multă vreme, singura legătură cu cei lăsați acasă..
Muzeul Emigrației păstrează parcursul real al imigranților care , coborâți de pe vapoarele lor, pășeau pe Tărâmul
Făgăduinței : iată „Poarta Americii” – ușa imensă prin care se intra în clădirea speranțelor tuturor. Sala mare – Registry Room – era spațiul unde avea loc control medical și se completa chestionarul amănunțit. Imigranții cu probleme legale erau analizați de o Comisie specială.. La capătul uriașei Săli de înregistrare se aflau așa-numitele „trepte ale Separării”: unii din imigranți se îmbarcau pentru New York sau New Jersey, iar alții așteptau examinările ulterioare, care îi puteau trimite acasă sau păstra, dar în detenție. In punctul numit „al sărutului”, mulți dintre imigranți erau întâmpinați de familiile lor aflate deja în America, sau de prietenii americani…
În 1954 stația de emigrație Ellis Island a fost închisă pentru totdeauna. A urmat paragina. Unii dintre cei mai iscusiți fotografi ai lumii au surprins declinul insulei, al impunătoarei clădiri de altădată. O expoziție cu astfel de fotografii de senzație o completează pe cea a amintirilor palpabile din „perioada de glorie” a Insulei Ellis..Muzeul Emigrației pare a fi desprins dintr-o peliculă hollywoodiană de succes,în care o mână nevăzută te transportă fără să-ți dai seama într-o perioadă istorică zbuciumată . Personajele întâlnite de tine au fost însă reale, poveștile lor – adevărate, iar trăirile tale, în calitate de martor – cât se poate de intense.
Ellis Island nu-i emoționează numai pe turiștii străini ce-i calcă teritoriul, ci și pe americanii înșiși, cei mai mulți dintre ei regăsind aici frânturi din trecutul propriilor lor familii. Valurile succesive de imigranți, care au scăldat istoria acestei țări îi fac deseori pe politicienii americani să definească imigrația ca reprezentând însuși ADN-ul Americii.
Rubrică oferită de LAMONZA : https://www.lamonza.ro/
Comentează