Odată, Silviu Brucan a polemizat cu mine și mi-a zis: „Ce tot te plângi, Alex. Ștefănescu, că s-a distrus civilizația de dinainte de război? Eu am trăit înainte de război și nu era nici o civilizație în România!”. Eu, bineînțeles, l-am contrazis și, ca să se convingă că nu are dreptate, i-am recomandat să se plimbe prin București. Să se uite, plimbându-se pe străzi, la capacele de canal de dinainte de război care sunt adevărate opere de artă, bijuterii turnate în fontă, în comparație cu cele comuniste, simpliste și urâte. Uitându-se la acele capace de canal, poate reconstitui o întreagă civilizație. Apoi, să descopere grilajele, lucrările de fier forjat care sunt la unele porți de altădată, frumusețea unor grădini, din jurul unor case din cartierul Primăverii, acolo unde nu au construit comuniștii. Casele construite de comuniști au ziduri opace ca să nu se vadă ce se întâmplă înăuntru. Iar casele din timpul burgheziei noastre românești sunt transparente, au gărdulețe cochete. Există în București multe zone care evocă farmecul vieții de altădată. Tot ceea ce stârnește nostalgia unui astfel de stil de viață pierdut îmi place foarte mult.
Viața de altădată se remarca în primul rând, printr-o lentoare plăcută ființei omenești care, în momentul de față, este obligată să trăiască repede. Trăitul repede este o barbarie. De ce? Nu că eu aș fi lipsit de mobilitate. Deși sunt bucovinean, sunt foarte rapid, sunt spontan, dar viața trăită accelerat este o caricatură de viață. De exemplu, o poveste de dragoste dată cu acceleratorul se transformă într-un viol. Acum, tot ce este în București este făcut ca să îi grăbească pe oameni. Greu mai găsești zone care aduc aminte de acel ritm lent, potrivit cu firea omenească. Dacă te plimbai cu o trăsură, aveai timp să vezi peisajele, iar acum, dacă mergi cu o mașină, vezi numai frânturi de imagini, nu înțelegi nimic. Dacă te plimbai pe jos, cu o rochie largă, îi obligai pe bărbați să stea la distanță, acum este invers, toți se apropie de toți foarte mult și repede. Aveai timp să te uiți la oameni, să îi saluți, să îți scoți mănușile și să strângi mâna unui cunoscut, ca bărbat, să îți ridici pălăria. Toate aceste ceremonialuri nu erau inutile, aveau o utilitate spirituală, și acest lucru s-a pierdut.
Comentează