Aceste articole fac parte dintr-un jurnal al Cristinei Deleanu, descoperit după decesul acesteia. Îmi fac o datorie de onoare în a-l publica în paginile revistei FEMEI DE 10, prin bunăvoința doamnei Marina Almășan, căreia îi mulțumesc foarte mult și o asigur de toată recunoștința mea”
Eugen Cristea
Fără a fi spuse în cuvinte clare, metodele sanitar-sociale se desfășoară conform unui plan strict –nedeclarat, dar perfect logic- către robotizarea masei ființelor omenești. O logică simplă și constatată pe viu, nu sub lupă, ne duce la concluzia clară că procesul de dezumanizare continuă, fără jenă, să desființeze comportamentul natural al ființei umane. De ce? Răspuns greu de găsit, dar care începe să se profileze din acțiunile unor oameni conduși parcă de gânduri mai negre decât negrul , de-a dreptul drăcești.
Trăim efectele unor acțiuni iresponsabile care duc, inevitabil, la dezastru, la o catastrofă și o distrugere generală. Toți suntem plini de dezgust, de scârbă chiar. Am devenit – sau vom deveni – consumatori de tehnică. Înțepeneala în fața computerelor. Selfie-ul – cea mai cretină inovație – din punctul meu de vedere – , mă refer la urmări, la consecințe, nu la inițiativa pur tehnică. Prin ,,selfie,, fiecare crede că devine o ,,persoană,, importantă… E absolut dezumanizant.
On-line! I-auzi colo! Dar bietul creier? Dar ochii? Auzi – abilități! Dar fantezia? Dar creația? Dar gândirea cât de cât normală? Nu cred că trebuie să ne dăm destinul altcuiva. Altminteri, pierim cu toții. Sufletul, simțurile, credința nu pot fi distruse cu una-cu două în neamul nostru. Asist absolut neputincioasă la o adevărată erodare a identității. Suntem victime ale unui abuz sinistru din toate punctele de vedere. Să nu uităm un lucru important: caracterul cuiva, caracterul unei entități se vede cel mai clar în momentele de criză! Viața își are propriile ei legi. Viața fiecăruia dintre noi își are propriile legi, reguli, chiar dacă puțin controlabile. Fiecare ființă de pe Pământ, asta cuprinzând și animale și pomi și fructe și ape și pietre, toate își au – într-un fel sau altul – propria legislație. Ca să zic așa. Într-o astfel de lege, a unei vieți simple, străbătând o evoluție lentă înfrânată de cuceritori vremelnici, dar mult mai puternici, a supraviețuit vechiul popor de pe teritoriul de astăzi al României. Viața dedicată doar agriculturii și păstoritului a fost legea daco-geților, apoi a daco-romanilor vreme de sute de ani.
Adevărat este că statutul de păstori, poate, nu reprezenta legea care să consacre definitiv o națiune întreagă. Evenimentele evoluează în diferite condiții. Nevoile – deci legile vieții – se nasc în mod obiectiv, generațiile se schimbă și, printre exemplarele umane, apare –tot în mod obiectiv – câte un individ străbătut de un alt soi de gânduri, bune sau rele. Gândind altfel, simte altfel și – fără să-și dea seama – practic, sparge tiparele. În timp, își alătură alți indivizi care, la rândul lor, își făuresc propuneri noi pentru îmbunătățirea propriei vieți. Sau nu! Sau, în plus, pentru distrugerea fie a propriei vieți, fie a vieții celorlalți.
Și când te gândești că totul a început cu Cain și Abel!
Asemenea lucruri se produc în orice tabără, fie ea formată din cetățeni, indivizi foarte simpli –păstori, ciobani – fie într-o mulțime care, întâmplător, este compusă din exemplare umane cu ceva șanse materiale suplimentare. Unii au fost mai vrednici sau mai șmecheri, ceilalți au avut mai multă încredere în vorbele mieroase ale celor dintâi. Și așa s-u declanșat mii și mii de lupte și războaie, încă de la începuturile omenirii pe Pământ.
Dacă ar fi să spun adevărul și, firește, îl spun, am aflat că timp de două mii de ani, au existat aproximativ 308 ani de pace .
Deci, tot restul timpului, noi, pământenii, ne-am războit. Șansele să numărăm 300 de ani de pace în măcar 500 la rând se micșorează pe zi ce trece. Dar să nu-mi fac eu probleme! Trăiesc, încă, astăzi, și mă crispez la gândul că, oricum, neamul ăsta al meu, al nostru, a stat de sute de ani pitit pe la umbra căpițelor de fân când, pe ceruri, norii erau acoperiți de zbârnâitul lănciilor, al săbiilor, și își astupau urechile la bubuitul tunurilor. Cei care știau să manevreze o pușcă au încercat în multe rânduri, îndreptând-o când spre est, când spre vest, în speranța unei izbânzi definitive. Numai că izbânzile noastre au fost, cumva, parțiale. Și îmi vine să spun că dintotdeauna noi am sălășluit într-o zonă devenită poligon de tragere. Ce mai, experiment pentru pus răbdarea la încercare.
Și nu numai atât. Răbdarea ne-a fost pusă mereu la încercare, tot timpul ce era mai important era cum să putem fi supuși în așa mare grad, încât să nu băgăm de seamă măcar, din cauza fricii, cum ne dispar bogățiile, roadele pământului, brazii și stejarii munților, belșugul apelor, dar și bucuria cântecului și țesătura sufletului. Plasat la o adevărată răscruce de vânturi, ținutul nostru strămoșesc s-a legănat între forțele alternative ale imperiilor, pe rând, otoman, austro-ungar, rusesc-sovietic, iar astăzi – părerea mea- sub comanda altor multe forțe multi și bogat-internaționale. Câtă răbdare, câtă înțelegere ne mai trebuie, câtă învățătură- azi, absentă aproape cu desăvârșire – ca să ne ciupească ceva din somnul și letargia noastră, să ne împungă, să ne doară rău. Rău de tot. Ceva deosebit care să ne amintească de existența clară a nației române. Nație cu care o serie de mari oameni chiar au fost mândri și au salvat-o, nație cu care însă mulți se laudă, dar o mint, o fură, o înjosesc, o hulesc și, în final, o părăsesc.
Oare, după secole întregi, nu ne-am săturat să trăim doar ca un teren pentru experimente? Chiar nimeni nu înțelege că nu alții trebuie să ne facă treaba, ci doar noi?
(va urma)
CRISTINA DELEANU
Comentează