Aceste articole fac parte dintr-un jurnal al Cristinei Deleanu, descoperit după decesul acesteia. Îmi fac o datorie de onoare în a-l publica în paginile revistei FEMEI DE 10, prin bunăvoința doamnei Marina Almășan, căreia îi mulțumesc foarte mult și o asigur de toată recunoștința mea”
Eugen Cristea
“August 1962. Anul de grație pentru mine. Încheiasem facultatea și urma să ne decidem viitorul Mai corect spus, să NI se decidă viitorul, în funcție de locul repartiției, acțiune obligatorie pe vremea aceea. Oricât ar părea de curios, nici atunci și nici mai târziu nu am fost speriată de plecarea de acasă. Eram crescută în spiritul respectării regulilor, fapt care, în general, m-a caracterizat în tot restul vieții.
Îndeplinirea unor contracte cu propria viață mi se pare de bun augur dacă vrei să te descurci și să trăiești pe propriile picioare. Astfel că în ziua în care toți directorii de teatre din țară, care aveau bunul obicei să vadă spectacolele de absolvire, au sosit la Institutul de Teatru ,,I.L.Caragiale,, , ne-am adunat și noi, toți absolvenții seriei 1962, ca să dăm piept cu șansa. Trebuie să mai precizez un fapt. În acel an s-a stabilit, la nivel guvernamental, să se înființeze secția română, inexistentă până atunci, a Teatrului de Stat din Tg. Mureș. În aceste condiții, cam toți, ne-am zis că e perfect. Mergem toți acolo, suntem împreună, ne cunoaștem, am jucat mult împreună și, parcă aveam și un fel de elan colectiv în a nu ne despărți. Seria 1962 a fost compusă din trei grupe păstorite timp de patru ani de Maestrul Radu Beligan, regizorul Ion Olteanu și profesorul (meu!) George Carabin. Hotărârea era aproape luată când, din sala în care directorii vorbeau separat cu profesorii noștri, noi așteptând pe culoar să fim intervievați, George Carabin iese brusc și ne cheamă deoparte pe mine și pe colega mea Cornelia Gheorghiu, spunându-ne precipitat și emoționat: ,,A venit Grămadă după voi de la Iași!,,. Mie mi-a sunat deosebit de ciudat termenul ,,grămadă,, și am întrebat cu candoare: ,,Adică cine a dat peste noi grămadă?,,. ,,A venit Grămadă de la Iași, a fost răspunsul. ,,Cine dă grămadă?!? a fost răspunsul meu, neînțelegând absolut nimic despre sensul ,,grămezii,,!. ,,Profesorul Ilie Grămadă, directorul Teatrului Național din Iași,, a venit, în fine, răspunsul corect și liniștitor al lui George Carabin. Nu mai știu argumentele profesorului nostru, dar sunt sigură că, în hotărârea noastră luată pe loc, a contat faptul că este nevoie de două fete tinere, că avem de-a face cu un colectiv celebru și că e vorba, totuși, de un Teatru Național. Și așa, peste ceva vreme, am primit primele salarii de angajare (900 lei) – bani grei la vremea aceea -, am călătorit pentru prima oară cu avionul alături de profesorul Ilie Grămadă, am primit imediat locuință în centrul Iașiului și am început să plâng la vederea sălii Teatrului, dominată de miraculosul candelabru atât de vestit în țară.
Am stat la Iași 5 ani, o experiență de neuitat și pot să vă asigur că am jucat o ,,grămadă ,, de roluri.
Apropo de ,, grămadă,, ,ce zicale mai are și poporul ăsta al nostru! I-auzi:,,Ulciorul nu merge de multe ori la apă,,. Zicala e folosită pentru a explica faptul că, după mai multe drumuri făcute spre a fi umplut cu apă, el, ulciorul, se poate sparge. Din diferite motive. Fie se sperie de vreo nălucă apărută de niciunde, fie cine-l poartă – dacă există cineva – se împiedică și-l pocnește de vreun par ieșit în cale, dar mai ales – dacă drumul este la întoarcere – apa din ulcior se împrăștie și s-a prăpădit toată strădania de a o căra în bune condiții. Și, apropo de apă, cred în acest element, tămăduitor și încărcat de o energie nebănuită pe care, regret, dar mulți dintre noi nu o cunosc, nu o apreciază și, mai cu seamă, nu știu s-o folosească. Apa e sfântă și vitală. Ce vreau eu în fond cu acest articol? Să încerc să mă fac auzită, înțeleasă într-un fel mai omenesc. Să nu șochez, să nu fac morală, să nu fac valuri inutile, să nu înjur (deși uneori îmi vine, ca oricui), să nu bat pe nimeni, dar să strig, să strig în felul meu.
Felul meu? Ah, greu de spus. Felul meu, s-ar putea spune, începe să se nască tot mai rar. Fără modestie. De ce? Pentru că, în mine, se află un fel de a fi căruia îi pasă de ceilalți. Firește, de cei care merită. Care poate suferă. Care nu știu. Știu, veți spune imediat: ,,Ei și? Cu ce-i poți ajuta tu? Cu ce le schimbi tu soarta? Faci pe deșteapta!,,.
Ce-i drept, eu nu am atâta putere să schimb ceva. Puterea înseamnă bani, puterea se obține cu bani, mulți, nenumărați, puterea trebuie UNSĂ cu bani… Pot doar să mă definesc ca un om, repet, căruia îi pasă și care poate doar să vrea să fie un exemplu în a ști să aprecieze viața. Să o respecte. Ceva banal, nu-i așa, pentru unele exemplare umanoide, chestia asta cu viața. E de la sine înțeles că probabil o ,,apreciază,,. Depinde însă, cum? Exemplele din jur, din viața noastră recentă, sunt foarte numeroase, numai că … în sens invers. Trăim urât, ne încrâncenăm, ne zbatem inutil, ne mințim, ne urâm, ne ucidem. Adică ne luăm viața. Ne luăm viața (dar nu în mâinile proprii), ci ne-o luăm la propriu. Credința mea în viață, în frumos, în ideal (ce cuvânt stupid, nu?), în energia apei și în puterea copacului înverzit, devine penibilă pentru cei mulți, cei care au apărut prin preajmă, dar îmi slujește să mă apăr și să-mi trăiesc viața cu onestitate.
Ba chiar să-mi port cu grijă ulciorul plin cu apă, și să reușesc de mulți ani, destui, să nu-l sparg și să nu-mi risipesc în zadar energia acumulată. Acesta este felul meu de a fi, dacă interesează pe cineva. Ar fi bine, ne-ar folosi să ne uităm în jur mai cu drag și, firește, să ne străduim să nu spargem ulciorul cu apă sfântă. Străduiți-vă, oameni, să fiți mai buni, că, altminteri ne bate Dumnezeu!
Și, după cem se vede, ne cam bate…”
CRISTINA DELEANU
Comentează