Când eram studentă, nea Grigore, cizmarul din cartier, mă salva mereu de la cheltuieli inutile. Și nu numai pe mine, dar și pe mama. Eu eram responsabila cu dusul pantofilor la reparat, iar nea Grigore mă întâmpina mereu zâmbitor, în micuțul său atelier din Floreasca, atât de strâmt încât, dacă ar fi scos din el vreo douăzeci de perechi de pantofi, ar fi încăput cu el în baia noastră de la bloc.
Nea Grigore avea o vârstă incertă. Sau poate că pe atunci încă nu eram atât de pricepută în a estima vârsta oamenilor. Cert este că-l știam acolo încă de când eram în școala primară și mama mă lua de mână “să mergem la nea Grigore, să-i ducem pantofii ăștia, să le pună flecuri”. De atunci și până când am părăsit casa părintească, încălecând entuziasmul primului măritiș, nea Grigore și ciocanul său fermecat erau tot acolo, pe același scăunel de lemn ancorat în mijlocul unei învălmășeli de pantofi desperecheați, care îmi păreau cu toții atât de scofâlciți, încât mă întrebam de ce, oare, stăpânii lor se încăpățânează să-i mai repare, în loc să-și cumpere alții. Întrebarea asta am încetat să mi-o pun abia atunci când, studentă fiind, am trecut pe “autofinanțare” . Atunci am înțeles de ce lumea nu se înghesuie să-și cumpere toată ziua bună ziua încălțări noi, ci preferă să i le repare nea Grigore pe cele vechi. Cu un zâmbet hâtru, nea Grigore ne poftea înăuntru pe ușa scârțâindă, care, atunci când era dată în lături, antrena un clopoțel ce suna melodios, anunțând noi clienți, noi venituri. Nu știu cât de avantajoase erau acestea din urmă, căci o auzeam mereu pe mama recomandându-l în stânga si-n dreapta pe nea Grigore, “că e foarte ieftin”. Dar, pentru că legea cererii și ofertei funcționa și atunci, de vreme ce nea Grigore exista, înseamnă că afacerea era rentabilă.
Intram așadar în micuțul atelier și nea Grigore, neridicându-se de pe scăunel, ne întindea mâna, însă nu pentru a da noroc cu noi, ci pentru a prelua pantoful/sandaua/cizma întinsă de mama și mai apoi, peste câtiva ani, de mine. O răsucea pe toate părțile, o privea vu ochii mijiți, după care susura prețul și încheia cu “..Pe vineri e gata”. Acest “ E gata” nu varia în funcție de numărul de încălțări, pentru ca nea Grigore nu cred că avea pra multă școală pentru a face acordul dintre subiect și predicat. Era însă un om harnic și cinstit și se pricepea al naibii de bine la ceea ce avea de făcut.
Cu timpul, numărul cizmarilor din Capitală a început să scadă dramatic, nea Grigore rămânând însă pe poziții. Am dedus că nu-i mergea rău deloc, mai ales că existau unele voci care susțineau că, la sfârșitul zilei de muncă, nea Grigore iese din atelier și intră într-o Dacie nou-nouță. Iar pe vremea aceea Dacii nou nouțe nu prea avea oricine.
În anii de după Revoluție, cizmarii au început să intre în pământ. Și nu atât la propriu, pe motiv de vârstă sau boli, ci mai ales la figurat. În jurul meu auzeam mereu lume plângându-se că “au dispărut cizmarii din București, de nu mai ai unde să-ți pui un flec”. Iată cum un flec nu era deloc un fleac, cu atât mai mult cu cât preturile la încălțăminte au început să crească, iar posibilitățile oamenilor, cum se întâmplă mai mereu, să scadă… Nea Grigore și atelierul său au rezistat cât au rezistat, până cand un buldozer neprietenos l-a transformat pe cel din urmă într-un munte de moloz, stăpânul său dispărând peste noapte ca înghițit de neant. Mama s-a înscris și ea în corul bocitoarelor, laolaltă cu toate vecinele sale, care s-au văzut brusc în situația de a nu ști încotro s-o apuce, cu încălțările paradite. În scurt timp, pe locul atelierului a crescut o vilă șmecheră, în care s-au mutat cetățeni ce sigur nu aveau nicio legătură cu mersul la cizmar.
Multă vreme, zona Floreasca din preajma blocului alor mei a rămas văduvită de cizmari. Părinții au devenit mai protectivi cu încălțămintea de acasă, încercand să-i prelungească cât mai mult viața; la fel și mai toți ceilalți vecini de cartier. Între timp, am început să lucrez în TVR, unde am descoperit un meșter cu mâini de aur, care își rotunjea veniturile de croitor reparând cu măiestrie sandalele și bocancii angajaților. Evident, m-am abonat și eu la el, spre marea bucurie a mamei. Fericirea a durat ceva ani, până respectivul a ieșit la pensie și s-a retras în cuibușorul său din Drumul Taberei, lăsând în urma sa o armată întreagă de disperați.
…. Cu ceva vreme în urmă, în plină eră a digitalizării – VICTORIE!!! În Floreasca a apărut, în sfârșit, o cizmărie! Vestea s-a împrăștiat cu viteza luminii și numele ușor straniu al așezământului a început să circule pe buzele tuturor : KIXOMANIA!
Disperată de sandaua preferată, care mi se rupsese chiar cu câteva zile înainte de a pleca în vacanță, am cutezat și eu să dau în lături ușa atelierului găzduit de un chioșc amplasat în strada paralelă celei pe care locuiesc. Nici nea Grigore, nici stiva de încălțări scofâlcite nu m-au întâmpinat. Locul lor a fost luat de o “bibliotecă” ordonată, în care diverse articole de încălțăminte ( majoritatea de buna calitate dictată de zona exclusivistă) erau culcate confortabil, așteptându-și rândul la “operația estetică”. Pe post de “nea Grigore” , la Recepție m-a întâmpinat o domnișoară cochetă, care mi-a introdus sandaua în calculator 😁, făcându-i o adevărată “fișă personală”. Am fost avertizată că voi primi acasă, pe mail, un soi de “dosar” al sandalei, cu toate semnalmentele și cu poze din diferite unghiuri, care-i atestau starea, la predare. ( ceea ce s-a și întâmplat). După care am fost anunțată că mă costă 30 de lei reparația și că pot intra în posesia recondiționatei “proprietăți” în cca… 4 săptămâni !!! Starea mea de leșin a fost sesizată de domnișoară, care s-a grăbit să atașeze și informația finală : “..Dar se poate și mai repede, in 3-5 zile, dacă achitați o taxă de urgență de 50 de lei!”… Am făcut un calcul mintal rapid, ajungând la concluzia că prețul total al reparației devenise aproape egal cu cel pe care l-am plătit, la achiziționarea lor vara trecută, de la Ruse. Am privit lung către trista mea sanda, care se tuflise de tot înțelegând că a pierdut șansa de a mă însoți în vacanță. După care…am bătut palma!
Important este că , iată, cizmarii nu au dispărut de tot, doar s-au adaptat și ei vremurilor bezmetice pe care le trăim…
Rubrică oferită de : FARMACIILE CATENA DIOLEX GEL
Comentează