Astăzi vă voi oferi o melodie …cu totul altfel decât cele pe care le cunoașteți deja, născute sub semnătura lui Victor Socaciu. Este o melodie orchestrală, apărută pe ultimul dintre CD-urile realizate de Victor în cadrul ecuației familiei noastre. Albumul se numește IEDERA, apărut în 2010, puțin înainte de începutul Sfârșitului.
Melodia ar fi trebuit să “inaugureze” un “nou Victor”: “Victor Socaciu, autor de muzică de film”. Era un traseu 
pe care îl gândisem pentru el, imediat după transplantul din 2009. Medicii ii interziseseră cu desăvârșire viața agitată, stresul, drumurile lungi, turneele. Mai cu seamă deplasările prin țară, pe mizerabilele drumuri mioritice, care zdruncină până și măruntaiele unui om sănătos, darămite ale unuia suferind, devenit gazdă a unor organe străine, salvatoare de viață. În “instrucțiunile de folosire a omului drag”, pe care le primisem de la profesorul Lucan la externarea lui Victor din clinica sa din Cluj, acesta îmi șoptise la ureche, ca răspuns la frământările mele vizibile : “- Îl puteți avea pe Victor 2 ani, 20 de ani sau până la 100. Totul depinde de felul în care veți avea grijă de el. Va trebui să-și schimbe viața : să renunțe la eforturi, la stres, să o lase mai moale cu turneele, să ducă un mod de viață sănătos, relaxat. Succes! Nu vă așteaptă o viață prea ușoară, dar vă știu un om puternic!”
…eram, da, un om puternic și mai ales îmi iubeam soțul până la cer și înapoi, dar eram atât de speriată de ceea ce ar fi putut să se întâmple în cazul în care m-aș fi “relaxat” măcar o clipă : pe umerii mei se așezase deodată o mare responsabilitate. De fapt, însăși viața lui Victor îmi stătea pe umeri. Drept care, pe lângă “modul de viață sănătos” la care vegheam, am început să duc , cu Victor, o discretă muncă de lămurire, legată de necesitatea renunțării la concertele prin țară. Desigur, nimeni nu-i poate interzice nimic unui om încăpățânat, dar cu iubire și răbdare, căutam diverse “șiretlicuri” pentru a-i satisface, cu eforturi minime din partea lui,
pofta de a face muzică : îi aranjam apariții la televiziuni, la evenimente cu ștaif în București, apoi la acțiuni oficiale , organizate la Ambasadele noastre din Europa ( un drum de două ore cu avionul era de 1000 de ori mai ușor decât unul cu mașina, pe drumurile patriei, să zicem până la Deva…). În plus, i-am redeșteptat lui Victor interesul pentru a compune muzică de film. Spun “redeșteptat”, pentru că acest interes se trezise cu ceva ani în urmă, într-una din vacanțele noastre de familie prin Europa. Acolo era, de fapt, sorgintea melodiei despre care mi-am propus să vă vorbesc astăzi.
….Eu și Victor iubeam la nebunie călătoriile. Am mai spus-o și o repet. Așteptam cu nerăbdare orice ocazie de a ne avânta în lume, fie în interes de serviciu ( spectacolele lui, filmările mele sau, cel mai adesea, o fericită combinată a celor două!) , fie cu familia. De fapt, aceasta din urmă era cea mai mare bucurie a amândurora : să 
ne adunăm copiii, să umplem mașina cu bagaje și , după o minuțioasă documentare a subsemnatei ( eu eram organizatorul de grup!😁), să o pornim la drum, cu o poftă nebună de a ne construi amintiri de neuitat. Vacanțele ca vacanțele, dar drumul în sine era o adevărată bucurie. În mașină conducea numai Victor. Eu eram – cum mă numea el – “copilotul”. Pe atunci nu exista GPS, orientarea în spațiu bazându-se exclusiv pe consultarea unor hărți turistice care odată despăturite, aveau dimensiunile parbrizului! Studiam cu atenție traseele, cu mult timp înainte de a porni la drum, după care,
în mașină, îi tot dădeam indicații șoferului : “- Acum pregătește-te să faci dreapta, dupa care vezi că intrăm pe autostradă!” sau “ – Vic, vezi că avem o bezinărie peste 10 km! Hai să facem o pauză de masă !!” Replicile din această ultimă categorie iscau urale și ovații în mașină, mai cu seamă de pe bancheta din spate, unde Marinuș și Victoraș făceau eforturi disperate… să nu se ciondănească prea tare😁. “- Tati conduce, nu aveți voie să-l enervați, căci vom sfârși cu toții într-un șanț!” se auzea deseori vocea mea, acoperind-o pe a lor.
Popasurile erau extrem de plăcute. Cele în natură erau însoțite de picnicuri minuțios pregătite de mine acasă și constituiau multașteptate surprize pentru cei din jur. “- Ia să vedem ce ne-a pregătit iubita mea soție!” – își freca mereu palmele Vic, în timp ce eu îmi foșneam pachetele și caserolele, dezvăluind interiorul lor bine gândit acasă, pentru a satisface toate gusturile. Eu, personal, preferam popasurile la restaurantele din benzinării : mă scăpau de pusul și strânsul mesei și îmi ofereau și mie atât de așteptatul “element-surpriză”. Căci mâncarea de acasă o știam pe dinafară! 😁
Dar să revenim. În mașină atmosfera era una foarte veselă și relaxată. Se cânta mult , pe mai ales pe locurile 
din față. Copilotul dădea tonul ( da, trilurile mele le acopereau de multe ori pe ale lui Victor!😂😂) , pilotul se prindea repede în joc, să nășteau duete extraordinare, pe indiferent ce melodii : ale lui Victor sau ale marilor vedete internaționale. Sau chiar pe melodii inventate pe loc. De multe ori, din spate se auzea câte o voce nemulțumită “ – Mai înceeeet! Vrem să dormiiiim!”
Într-una din veri i-am făcut lui Victor un cadou care i-a mers drept la suflet. Nu mă așteptam să provoc atâta bucurie cu un biet CD. E-adevarat, pe coperta sa trona numele unuia din marii compozitori ai planetei și care era în plus preferatul meu : “Ennio Morricone”. Subtitlul : “Muzică de film”. Victor nu l-a ascultat în ziua în care l-a primit ( cred că era aniversarea căsătoriei noastre) , ci a spus : “ – Îl vom asculta împreună în mașină, în viitoarea noastră vacanță”. Vacanța a venit, eu am pus cuminte în rucsac discul lui Morricone și…odată porniți la drum, l-am strecurat în 
CD-player. Inutil de spus că, din acel moment, n-am mai scos discul din aparat două zile, până am ajuns la destinație. ( Drumul spre Germania dura două zile, pentru că avea un popas obligatoriu la pensiunea noastră preferată, undeva pe autostrada Budapesta-Viena). După două zile știam pe dinafară toate cântecele, Victor împărtășindu-mi în scurt timp dragostea pentru Morricone. Chiar și copiii aproape că le învățaseră pe dinafară : imediat ce începeau acordurile unei noi melodii, știau deja ce urmează și lălăiau, împreună cu noi, inegalabilele melodii ale compozitorului. Aveam și o piesă preferată la unison, de mine și Vic : Once upon a time in America (https://youtu.be/Jj5Xczethmw ) și ascultând-o, de fiecare dată admiram, la pachet, talentul uriaș al minunatului nostru Zamfir. La un moment dat, pe la a 78-a ascultare, i-am zis lui Victor : “ – Auzi, Vic, dar tu de ce nu scrii muzică
de film? Doar ești atât de sensibil! Cred că ai reuși de minune și ai avea mare succes!”. Victor a căzut pe ganduri și într-un final mi-a spus “- Aș putea, ai dreptate…dar la câte filme se fac în România, mi-e că n-are nimeni nevoie de muzica mea!” “-Tu scrie, iar eu mă voi ocupa să o dau “la export”! “ . Credeam atât de mult în talentul luiVictor, încât eram sigură că voi reuși să-i valorific în exterior creațiile, la fel cum mă străduisem mereu să o fac aici, în interior.
Soțului meu i-a rămas în minte acest dialog, la fel cum i-a rămas în suflet muzica lui Morricone. Din acel moment, înainte de fiecare deplasare, atunci când mă vedea că mă apuc de bagaje ( bagajele erau atribuția mea! ), îmi șoptea : “- Vezi,iubito, să nu-l uiți pe Morricone!”.
La ceva vreme după acea primă întâlnire “în doi” cu uriașul compozitor italian, Victor mi-a cântat într-o seară o melodie orchestrală, avertizându-mă : “- Ce zici, draga mea?” “ – E foarte frumoasă, Vic! Ce text îi faci? Bănuiesc că de dragoste!” “ – Ține-te bine : e prima mea muzică de film!” L-am luat în brațe : “- Bravo, iubitule! Să fie într-un ceas bun, Morricone-le meu drag!”
…Apoi viața noastră s-a dat peste cap : au venit tăvălugul campaniei electorale, alegerile, tragedia cu dializa și, în final, transplantul. “Muzica de film” a lui Victor a rămas un vis neîmplinit. Prima sa melodie orchestrală a fost inclusă , cum vă spuneam, pe CD -ul “Iedera”, dar nu i-a fost dat – ce puțin până acum – să devină muzică de film. Cu siguranță, după despărțirea noastră, dacă Victor ar fi fost 
încurajat să aleagă această cale muzicală “liniștită”, în locul chinuitoarelor turnee prin țară, sănătatea lui nu s-ar mai fi deteriorat, poate, într-un ritm atât de galopant , fiul meu ar fi avut și acum tată, iar artistul i-ar mai fi bucurat și astăzi pe fanii săi, cu vocea sa atât de minunată…
…Iar acum haideți să închideți ochii și să vă imaginați un ecran de cinematograf, pe care rulează un emoționant film de dragoste. Tocmai are loc scena împăcării între personajele principale, care se regăsesc după ani de despărțire, ajungând la concluzia că nu pot trăi unul fără celălalt. Iar pe dedesubtul imaginilor curge, subliniind și mai puternic emoția momentului, melodia lui Victor, “Împăcare. Ascultați-o :
Comentează