V-am istorisit, cred, despre cât de mândru a fost Victor, când și-a achiziționat pălăria de cowboy preferată, 
chiar de la “mama ei”, din America. Și despre cum mi-am dat eu jumătate din diurnă pe ea, de dragul de a-l vedea fericit pe “cowboy”-ul meu drag! 😁 Dar a meritat! Victor era fan al muzicii country și de atunci, în multele sale spectacole, el pleca de acasă purtând pe cap tare mândru achiziția noastră de la Chicago. Era și un prilej de a rememora câte un episod simpatic al călătoriei peste ocean, în care ne-a însoțit întreaga echipă de la “Arca Marinei” , emisiunea pe care o produceam pe atunci la TVR. “- Ții minte, 
iubito, cum era împânzit orașul pe atunci cu văcuțele alea colorate și o tot băteam la cap pe Luminița ( regizorul nostru artistic – n.a.) să ne facă poze cu fiecare dintre ele?”….Iar eu fugeam instantaneu la albumul de familie și scotoceam printre fotografii, regăsindu-le pe cele evocate, în care apăream noi doi plus văcuțele din Chicago . Mult mai târziu astfel de văcuțe pictate multicolor au apărut și pe străzile din București.
Dragostea pentru muzica country a lui Victor s-a păstrat toată viața, multe dintre cântecele sale așezandu-se inspirat în fotoliul acestui gen muzical atât de melodios. Iar una dintre cele mai frumoase realizări ale lui Victor pe acest palier cred că este melodia “Haideți să trăim”. Din păcate și ea mult prea puțin difuzată, deși combinația liniei melodice cu versurile – mai jucăușe de această dată – ale lui Adrian Păunescu au generat , din punctul meu de vedere – certamente un șlagăr.
Țin minte că întâlnirea lor “creativă” a avut loc la scurtă vreme după ce Adrian Paunescu a fost premiat, la “Festivalul Cântecului de dragoste” ( un alt proiect de succes al familiei noastre!🥰) cu Premiul special al Juriului pentru cele mai frumoase versuri de dragoste. Momentul premierii a fost imortalizat în singura, cred, fotografie “pe hârtie” pe care o am cu marele poet ( în rest, el figurează doar în bogata mea arhivă video). În poza alăturată, Păunescu îmi sărută ceremonios mâna, după ce tocmai i-am anunțat premiul, iar din laterală ne privește zâmbitor coprezentatorul meu de atunci, talentatul Octavian Ursulescu.
Țin minte că, atunci când a venit acasă de la Păunescu, Victor mi-a cântat, ca de obicei, noul cântec, eu
neputând să-mi înfrânez mirarea că, de această dată, tonul melodiei iscate de cei doi nu mai era tonul grav al celorlalte cântece ale lor si nici tonul romantic al melodiilor de dragoste, pe versurile aceluiași poet : ascultam un cântec vesel, optimist ( deși, pe alocuri, versurile ascundeau o oarecare tristețe) pe ritmuri country. Piesa ți se 
lipea instantaneu de ureche, drept care, așa cum mi se întâmpla de obicei, multe zile următoare am tot fredonat-o prin casă, spre marea încântare a autorului.
Legat de titlul și de ideea cântecului, vă voi dezvălui mai jos câteva detalii despre “cheful de-a trăi” al lui Victor. Am fost foarte mâhnită să aflu ( din păcate abia acum, după moartea sa) de la cei care l-au cunoscut bine, că, după despărțirea noastră, Victor n-a mai fost același pe care-l știau toți. Că schimbarea sa a fost una vizibilă și că retragerea în sine a celui pe care îl știam atât de dornic de lume, de oameni, de socializarea cu aceștia, îi marcase toți anii ce au urmat. Singura bucurie care îi rămăsese – spun azi prietenii săi – era scena. Înteleg că reîntoarcerea sa pe aceasta, după anii petrecuți la Montreal, nu a fost deloc ușoară. În cazul marilor artiști, aceste “rupturi” cu cariera pot fi de multe ori letale. Și tot “scena”, cea pentru care trăia, de fapt, Victor, i-a grăbit și sfârșitul, – în opinia multora, lungile drumuri prin țară total interzise unui om atât de suferind, deteriorându-i, din păcate, sănătatea atât de șubredă.
Dar să rămânem la tonul vesel al cântecului despre care astăzi vă vorbesc și la Victor, cel ce mi-a stat alături și pe care colegii mei și-l amintesc ca fiind “jovialul Vic”, gazda perfectă a nenumăratelor noastre petreceri de acasă și de la Cornu, locul unde echipa mea de la TVR venea atât de des, uneori rămânând peste noapte, alteori bucurându-se, pana la lăsatul nopții, de “grătarele” pe care le organizam în curtea inundată de verdeață. Victor al meu era – cum îi placea să se alinte și cum îl alintam și noi, cei dragi – “grataragiul șef” ; își lua în serios rolul și pregătirea grătarului devenise un adevărat ritual, așteptat cu nerăbdare de toată suflarea. Toți deveneam verigi în ecuatie : băieții îl ajutau pe Victor – fiecare cum putea – iar noi, fetele, eram preocupate cu 
amenajarea mesei. Aici mama devenea și ea “parte din proiect”, pregătind, de fiecare dată când ne veneau în vizită colegii mei, o multime de bunătăți. “-Mama Ada, ne faceți, pentru mâine, piroștile alea ale dumneavoastră, cu varză?” – se gudura Vic pe lânga mama soacră, în ajunul unor astfel de “întâmplări”. “-Dacă-mi mai cânți odată cântecul acela despre soacre pe care mi l-ai compus!” – îl “șantaja”, în glumă, mama. Si deși Victor fugea imediat să ia chitara și să îndeplinească dorința soacrei, mama oricum era încântată să-și exerseze veleitățile de gospodină cu ocazia spumoaselor noastre întâlmplări de echipă.
Petrecerile noastre de la Cornu erau marea bucurie a lui Victor. Odată, pentru ca în echipa noastră se simțea ca în familie, apoi pentru că pe atunci iubea atât de mult să fie gazdă și să creem împreună acea atmosferă caldă , de familie, in care să ne bucurăm de musafiri. Și nu în ultimul rând, Vic era fericit pentru că adora ca, la finalul șederii musafirilor la noi “pe moșie”😁, adora să fie rugat de musafiri “să le cânte ceva”. Cochetând la început, ba că e deja târziu, ba că n-are nicio piesa nouă, Victor “ceda” până la urmă , își lua cu bucurie chitara și se așeza printre noi, transformându-se într-un adevărat “tonomat” , care răspundea solicitărilor celor din jur . Eu, personal, veneam mai mereu cu aceeași “pretenție”, dar de care erau încântate 
toate colegele mele, suspinând în timp ce Victor da glas melodiei mele preferate, făcând cu mine un schimb de priviri dragăsoase : “Ceasul iubirii” răsuna pe aleile din Cornu, pierzându-se în zare, în urma fumului iscat de grătarul pregătit anterior de artist…Pe undeva , prin preajmă, se zbenguia Victoraș, în compania câte unui prieten din sat sau a unui animăluț de companie aciuat pe lângă casa noastră. În astfel de zile, strada Provinceanu din localitatea Cornu devenea cea mai veselă uliță din zonă, iar noi – cei mai fericiți dintre pământeni. Privind zecile de fotografii pe care am 
avut inspirația să le fac, în toți acei ani, îmi revin în minte noi și noi secvențe ale poveștii noastre, contrastând atât de puternic – după cum spun vecinii – cu liniștea care s-a lăsat mai apoi asupra acelor locuri…
Dar sa nu cădem în oala cu melancolie, ci să ascultăm împreună un frumos îndemn muzical al unui cuplu imbatabil de creatori : Victor Socaciu – Adrian Păunescu : “Haideți să trăim!”
Comentează