Despre Costin, veșnicul colaborator al TVR…

Zilele acestea, cineva m-a întrebat de Costin, actorul care îmi este, de 10 ani, asistent în emisiuni și redactor în echipa mea. De fapt , COLABORATOR. Caci oi fi mișcat eu munții din loc, la viața mea, dar n-a fost chip , iată, să influentez angajarea în TVR a acestui tânăr realmente valoros. Șă-inschimb statutul absurd și să aduc normalitatea în viața sa. ….Povestindu-i respectivului despre ce mai face Costin, mi-am amintit brusc de editorialul pe care i-l dedicasem anul trecut mai tănărului meu coleg și în care nu făceam decât să pledez pentru angajarea unui copil bun, a unui jurnalist talentat. A schimbat cu ceva lucrurile strigătul meu disperat? Ași! Poate doar mi-a mai bătut niște cuie în coșciug!…

Iată, mai jos, rândurile dedicate de mine unuia din “obiectivele mele neîndeplinite” :

Dragă Costin! Cred că au trecut vreo 10 ani, de când te-am luat sub aripa mea! Mă suspectez că la început a fost oarecum un sentiment matern – erai prin preajma vârstei fiicei mele – și am simțit nevoia, la fel cum o făcusem și în cazul altor colegi de-ai tăi, să-ți întind o mână de ajutor. Erai talentat și isteț – nu-ncape  indoială, caci lumea stie că am alergie la proști!), trăiai cu voluptate fiecare secundă petrecută în fața “beculețului roșu” al camerei și mi-a mai plăcut că îmbibai în tine, precum un burete, tot ceea ce te învățam, eu sau mai pricepuții mei colegi din TVR. Cu timpul, aplecarea maternă către tine s-a transformat în bucuria de a fi câștigat un soldat destoinic în micuța mea armată. Mi-am exersat asupra ta pretinsele veleități pedagogice, încercând, cred, în subconștient, să-l copiez pe mentorul meu de altădată, pe genialul Mihai Tatulici, care scotea untul din noi, pentru a ne transforma în oameni de televiziune. Ce vremuri! …Nu cred că am atins   “afurisenia” lui ( te rog să extragi doar conotațiile pozitive ale substantivului!)  , dar am încercat să-ți transmit cam tot ceea ce știam și eu. Fără acel egoism care bânuie , de regulă, breasla noastră. Și mărturisesc ca am deschis câte o șampanie imaginară, ori de câte ori am constatat că învățămintele mele s-au lipit de tine! Nici nu știi ce victorii interioare resimt, atunci când “învățăceii” mei fac lucruri deosebite, ba chiar și atunci când mă depășesc! Poate nu mă exteriorizez eu foarte tare, căci am, la rându-mi, un tată ultrasever, care toată viața mi-a inoculat ideea că “pruncii nu trebuie sărutați decât în somn”!.. Probabil ca să nu li se urce la cap.

Îmi place să cred însă că,  pe furiș, v-am mângâiat pe creștet pe toți, voi,  “copiii mei de la serviciu”, atunci cand ați meritat.

Dar să revenim la tine.. Cu timpul – și, repet, au trecut 10 ani! nu două veri, nu un Revelion, nu trei sezoane, ci 10 ani bătuți pe muchie! – cu timpul deci, ai devenit unul din oamenii mei de nădejde. Un jurnalist care face lucrurile cu poftă și talent, dar nu în ultimul rând, cu profesionalism. Îmi crește inima, ori de câte ori mă pui în fața unui lucru bine făcut și mă îngrozesc apoi, privind peste umăr, către alți colegi din generația ta,  furișați pe micul ecran. Prea largi s-au deschis porțile presei, în România  de azi…

Și iată că își face loc și în viața ta, dragă Costin, PARADOXUL. Constați , iată, pe propria piele , cum este să fii bun, să fii talentat, să știi, să vrei și să poți, să ai  în buzunar atâtea dovezi ale valorii tale  și..să nu-ți poti ocupa, pur și simplu,  locul pe care-l meriți. Locul pentru care atât ai muncit! Să ți se spună mereu că “acum nu e momentul” , “că nu se fac angajari”, deși în jurul tău apar mereu fețe noi, iar tu să tot astepți, ca prostu’, cu răbdare, să vină soarele și pe ulița ta…Iar intre timp, tu devii din ce în ce mai bun și tot refuzi ( probabil cu inima strânsă) atâtea oferte venite din piață ; și asta pentru că tu faci parte din fraierii ăștia sufletisti, loiali față de mine, față de echipă și,  în primul rând, față de instituția careia i-ai dedicat 10 ani, cei mai frumoși ani din viața ta. Și care se încăpățanează să te țină la ușă…

Ce să-ți fac, Costin dragă, dacă ești un amărât de actoraș , un biet muritor de rând ce se bazează exclusiv pe forțele sale? Ce să-ți fac, dacă nu ești decât un biet provincial,  fără rude “în Capitală”, fără pile pe nicăieri? Dacă nimeni nu poate pune o vorbă bună pentru tine, dacă șefa ta este ea însăși neputincioasă și secată de interminabilele ei războaie cu  absurzii conducători? Ce să-ți fac, băiete, dacă nimănui din cloaca asta nu-i pasă că ești atât de bun, atât de valoros și că, la urma urmei, orice șef inspirat ar putea scoate bani frumoși  și rating consistent de pe urma ta?

… Lumea va spune : “Păi nu ești tu, Marina, pila lui cea mai puternică?!?”

….Vă rog, nu răsuciți  cuțitul în rană! Reguli, regulamente și legi mă opresc, ca întotdeauna, să “dau din casă”…Dar va veni și rândul tău, Costin! Își va da jos Universul ochelarii de cal și va dori , în sfârsit , să privească și către tine. Și către atâția alți tineri din țara asta, care mor cu talentul în brațe, cu toată hărnicia, tenacitatea și devotamentul lor. Tineri care nu reușesc să ocupe locul pe care-l merită , din simplul motiv că locul cu pricina se ocupă mereu de către diverși impostori sau neica nimeni, pe nedrept cățărați acolo, impinși pe uși dosnice de nemuritoarele pile și relații mioritice…

    Privindu-te, involuntar mă gândesc la copiii mei, pe care i-am adus, cu buna știință,  în această Lume, crezând-o mult mai dreaptă …Și  îți mai mărturisesc că, la fiecare început de sezon, am inima cât un purice : oare Costin mai vine în echipa mea?… Iar tu vii  de fiecare dată , înaripat de aceeași poftă de muncă, de aceeași dragoste de meserie, mereu gata să răstorni munții și sperând că, poate, poate, într-o bună zi, ne vei deveni și tu “ coleg cu acte în regulă”…

Iartă-mi neputința, Magicianule Teo! Mie vrăjile nu prea mi-au reușit niciodată…

Rubrică oferită de