Toată copilăria mea oropsită de griji mărunte şi atât de diverse, încât copiii din ziua de azi nici cu gândul nu le-ar putea gândi, mi-am aşezat-o sub umbrela speranţei că, lasă, mă fac eu mare în curând… De exemplu, pentru că nu aveam niciodată bani de ajuns ca să îmi cumpăr cărţile pe care mi le doream, mă hotărâsem să mă fac vânzătoare în librăria aceea mare şi frumoasă, la vitrinele căreia mă uităm cu jind de câte ori treceam pe lângă ea. Eram sigură că am găsit astfel varianta cea mai abilă de a citi toate cărţile lumii, în timpul programului, şi că voi primi şi salariu pentru asta. Dar recunosc că ideea nu era peste măsură de originală, fiindcă, pe atunci, la serviciu, oamenii făceau cu totul altceva decât îţi imaginai. Doamnele care lucrau în rafinării tricotau pulovere, iar domnii angajaţi la fabrică dădeau cu zarul ca să-şi anime jocul de table.
În anii mei de copil, aş fi fost dispusă să renunţ, printr-o vrajă absurdă, la felii întregi de viaţă viitoare, numai pentru că eram nevoită să port îmbrăcămintea rămasă de la sora mai mare. De dragul perfid al unor haine noi, musai elegante şi suave, de dorul de a ajunge mai curând la dreptul constituţional de a-mi cumpăra singură veşmintele și pantofii, aş fi vrut să fac un salt crăcănat tocmai peste adolescenţa aducătoare de miracole… Dar eu, de fapt, nu mă săturasem să fiu copil. Îmi erau dragi plimbările cu bicicleta mea Pegas cu coarne, chiar şi pe străzile neasfaltate ale cartierului nostru, şi eram mereu fericită la finalul spectacolelor pe care le organizam cu copiii din vecini, mai ales că recitam şi cântam frumos şi eram răsplătită cu potop de aplauze – atât cât puteau să potopească palmele pline de bătături ale bunicilor și străbunicilor pe care îi adunam noi pe post de spectatori. Însă epoca adultă mă ispitea cu nişte utopii atât de dulci, încât nu le mai puteam rezista. Eram convinsă că, atunci când eşti mare, viaţa ţi se rânduieşte după bunul, răul sau leneşul tău plac. Că, dacă vrei să fii fericit, se îmbulzesc peste tine toate noroacele, că, dacă nu ai chef de nimic, poţi să zaci, întins pe vreo poieniţă însorită, sau să te cuibărești în fotoliu cu o carte bună, până-ţi vine poftă de muncit sau de trăit şi că, dacă nu-ţi place ceva sau cineva, îl poţi face să dispară doar cu puterea gândului. Iar toate aceste imaginate şi splendide motive îmi erau de ajuns ca să nu mai vreau să zăbovesc pe tărâmul anilor fragezi. Citește mai departe…
Comentează